După cum spunea personajul unei cărţi, „sunt mii de lucruri care ne umblă prin cap, mii de idei care ne strigă". În 1961, John Fitzgerald Kennedy aducea la Washington o nouă generaţie de oameni care au devenit cunoscuţi sub numele generic de „oamenii Noii Frontiere".
Ulterior, când a scris un eseu memorabil despre aceşti oameni pentru revista Life, jurnalistul Theodore White îi numea „intelectualii de acţiune". De atunci a trecut mult timp. Şi a venit un timp al crizei. Iar insulta pentru criză o constituie faptul că, acum, „intelectualii de acţiune" pot fi veveriţe care refuză să coboare şi să se alăture celorlalte veveriţe. În vremuri subnutrite, cu dinţi de cal şi pleoape grele aproape devine o obligaţie idolatrizarea poveştii şi a mesajelor simple şi directe.
E adevărat că în această lume cât un bloc de beton există idei care nu duc nicăieri, lungi pasaje de bârfe vechi şi lucruri nespuse. Dar aceasta nu înseamnă că nu e loc pentru lemnul crud şi cioplit, care poate intra într-un club exclusivist în care accesul nu este garantat de numărul de zerouri din avere.
Sperăm într-un curent „nişat", cu adepţi înflăcăraţi, şi contăm pe un frumos egoism al admiraţiei reciproce: noi şi dumneavoastră, cititorii.
După cum spunea personajul unei cărţi, „sunt mii de lucruri care ne umblă prin cap, mii de idei care ne strigă". În 1961, John Fitzgerald Kennedy aducea la Washington o nouă generaţie de oameni care au devenit cunoscuţi sub numele generic de „oamenii Noii Frontiere".
Ulterior, când a scris un eseu memorabil despre aceşti oameni pentru revista Life, jurnalistul Theodore White îi numea „intelectualii de acţiune". De atunci a trecut mult timp. Şi a venit un timp al crizei. Iar insulta pentru criză o constituie faptul că, acum, „intelectualii de acţiune" pot fi veveriţe care refuză să coboare şi să
