Atunci, în decembrie 1989, eram atât de tânăr şi de naiv încât visam că voi fi liber pe de-a-ntregul. O libertate neciumpăvită, trăită în cea mai dreaptă dintre lumi. Şi-n rânduiala perfectă ce se întrezărea, compromisul nu-şi mai avea locul, ce să faci cu el? Îşi epuizase valoarea de întrebuinţare şi, ca atare, trebuia azvârlit în lada de gunoi a istoriei. Privilegiul vârstei mă ferise de privaţiunile celor mai săltaţi în etate, la mine nu ajunseseră întâmplările terifiante ale demenţei concentraţionare.

Oraşul era prea mic şi docil pentru zvâcniri de nesupunere civică. Nu fusesem martor la vreo revoltă, nici măcar povestită, aşa că resemnarea îmi părea întruchiparea armoniei. Cu toate astea, simţeam că mă irosesc, că nu-mi pot împlini un destin ce se dorea altfel. Mă sufocam, încetul cu încetul, dar nu pricepeam motivul ciudatei maladii. Îmi pierea pe zi ce trece cheful de viaţă, şi-un soi de lehamite îmi slăbea ambiţia. M-am pomenit într-o tinereţe bătrânicioasă, lipsită de bucurie, plin de zbârcituri şi urâcios. Deodată, învăţam să râd, laolaltă cu încruntaţii mei români, şi mă înfruptam cu ei din amăgirea ce ne acaparase minţile. Deveniserăm cu toţii însămânţători de iluzii, iar România căpătase un aer de „Dreamland”.

Prins cu schimbările care se succedau ameţitor, n-am mai fost atent la sensurile şi adâncimile prefacerilor din jurul meu. Le contabilizam şi atât, ca un funcţionar cuminte şi meticulos, mizând pe buna credinţă a eroilor clipei efemere. Lor le încredinţasem soarta, ca unor gospodari oneşti şi iscusiţi în rostuirea noastră ca neam. În definitiv, învăţasem la şcoală că suntem viteji şi harnici, nişte învingători peste vitregiile vremuirii. Aşadar, nu se cuvenea să mă îngrijorez şi să-i suspectez de neloialitate. Când fostul preşedinte Constantinescu ne-a zis că l-au înfrânt serviciile secrete, l-am luat în băşcălie. Am refuzat să privi