Bine spunea cineva că toţi oamenii de putere ar trebui să ia parte măcar o datăpe an la o inmormăntare. Lecţie de deşertăciune, deprinderea timpurie a lui ars moriendi impreună cu ars vivendi şi ars amandi, iţi pune in echilibru vanitatea cu ispitele şi cenzurile, măsurăndu-ţi nemăsura.
Lecturi la tavă - Memorii 3
Bine spunea cineva că toţi oamenii de putere ar trebui să ia parte măcar o datăpe an la o inmormăntare. Lecţie de deşertăciune, deprinderea timpurie a lui ars moriendi impreună cu ars vivendi şi ars amandi, iţi pune in echilibru vanitatea cu ispitele şi cenzurile, măsurăndu-ţi nemăsura.
In acelaşi sens mă găndesc că, pentru artişti, gănditori şi oameni de cultură ar fi extrem de instructiv să se vadă măcar o dată in viaţă prinşi in insectarul memorialistic al politicienilor. Vănătorul vănat, cum ar veni. Asta mai ales cănd politicianul - ins analitic şi rafinat, făcănd figură aparte intr-un context grobian, calibanic - devine el insuşi, la un moment dat, scriitor şi pradă politică, fie din intămplare, fie din sastiseală faţă de sistem, debordat fiind de urăţenia şi fatala deriziune ce caracterizează finalul oricărei experienţe socialiste.
Iată, bunăoară, Memoriile lui Dumitru Popescu ("Dumnezeu"). Mai indigeste, supărător de auto-flatant-compătimitoare (Am fost şi cioplitor de himere), ori mai picant-folositoare (Elefanţii de porţelan), ele căştigă infinit prin sagacitatea şi plasticitatea revelatorie atunci cănd se aplică pe cazuri, fizionomii şi destine culturale. Aproape octogenar acum, Dumitru Popescu a condus Scănteia tineretului (1956-1960) şi TVR (1971-1972, 1976-1981), fiind, practic, vreo douăzeci de ani şeful culturii in Romănia (adjunct ministerial intre 1962-1965, preşedintele CCES, 1971-1976). In 1981, după mai multe conflicte, directe sau indirecte, post 1977, cu Ceauşeştii, e tras