In iarna lui 2002 publicam in revista Historia un eseu avăndu-şi sursa şi in lecturile asidue despre paşoptiştii uitaţi după decembrie 1989, fie pentru că ne-am lăsat intimidaţi de anticomunismul gureş al unora, fie pentru că goana după profit ne-a lăsat fără necesara zăbavă pentru citit:
In iarna lui 2002 publicam in revista Historia un eseu avăndu-şi sursa şi in lecturile asidue despre paşoptiştii uitaţi după decembrie 1989, fie pentru că ne-am lăsat intimidaţi de anticomunismul gureş al unora, fie pentru că goana după profit ne-a lăsat fără necesara zăbavă pentru citit:
"Academicianul Dan Berindei, dintre noi toţi, şi-a amintit că s-a implinit un număr de ani de la moartea lui Nicolae Bălcescu. In rest, tăcere absolută, de pustiu intergalactic! O comunicare a distinsului istoric ţinută la o şedinţă anonimă a Academiei ne convinge că ilustrul revoluţionar merită mai mult decit o dezbatere de specialişti. Nicolae Bălcescu e un exemplu de politician ars pe altarul unui ideal. A refuzat compromisurile aducătoare de situaţii confortabile, a preferat viaţa de exil unei vieţi romăneşti in genunchi, nu s-a imbogăţit ca alţii din generaţia sa. Nu intimplător l-a ales Camil Petrescu postbelic pentru un erou de dramă şi de roman. Omul real părea descins din galeria de ficţiuni a literaturii camilpetresciene: Gelu Ruscanu, Ştefan Gheorghidiu, Ladima, Robespierre. Din nefericire pentru destinul său postdecembrist, Bălcescu a fost confiscat de comunişti. Regimul instaurat de sovietici in Romănia a avut nevoie de o legitimare in trecut. Şi, cum Partidul Comunist nu există practic in istoria naţională, s-au căutat de urgenţă forţe şi personalităţi pentru a fi exploatate ca precursori ai lui Gheorghiu-Dej şi ai Tovarăşei Ana. Aşa a apărut cultul deşănţat al lui Bălcescu, al lui Tudor Vladimirescu, al lui Gheorghe Doja, al Anei Ipătescu. Asemenea