1 Iunie, Ziua Internaţională a Copilului, va fi sărbătorită prin mersul la vot. Ca nişte copii cuminţi şi supuşi, românii se vor încolona şi vor mărşălui spre secţiile de votare. Împreună cu ei vor purta iluzii, amăgiri...
Campania electorală care se încheie a fost un bun prilej pentru ca politicienii să reaprindă focul speranţei că vom trăi mai bine în următorii patru ani, că vom avea acces la bunăstare, la civilizaţie, la normalitate. Din păcate, nimic nu este nou sub soarele României. Am ascultat multe discursuri în această campanie electorală. Aproape întotdeauna mi-am amintit de legendarul personaj Caţavencu al lui Caragiale. Hainele politicienilor noştri sunt croite modern, cuvintele sunt parcă altfel, dar ipocrizia mesajului este aceeaşi: „Domnilor!... Onorabili concetăţeni!... Fraţilor!... Iertaţi-mă, fraţilor, dacă sunt mişcat, dacă emoţiunea mă apucă aşa de tare... suindu-mă la această tribună... pentru a vă spune şi eu... Ca orice român, ca orice fiu al ţării sale... în aceste momente solemne... mă gândesc... la ţărişoara mea... la România... la fericirea ei!... la progresul ei! la viitorul ei!“ („O scrisoare pierdută“ de I.L. Caragiale). Onorabilul Caţavencu şi politicienii noştri... câtă asemănare!
S-au petrecut optsprezece ani de democraţie postdecembristă şi odată cu aceşti ani s-a dus şi o parte din viaţa noastră. Am sperat că binele se va instaura peste ţară curând, cu viteza cerută de anii de suferinţă, foamete şi teroare irosiţi sub regimul dictaturii comuniste. Binele este însă firav, o umbră şi nu o lumină puternică. Răul domneşte. Statul, Biserica, educaţia, economia, cultura şi toate celelalte componente importante ale societăţii sunt conduse, controlate de acest rău care ne stoarce de vlagă şi ne determină să fugim din ţară, să muncim şi să trăim printre străini. România secolului XXI este, de fapt, o Românie a sfârşitului de s