• Corespondenţă de la Cannes
Woody Allen are 74 de ani şi e un maestru incontestabil al „nevrozei" (întoarsă pe toate feţele, de la comedie până la dramă, nevroza ca o componentă sine qua non a condiţiei umane). Aşa că, la conferinţa de presă, îl asculţi ca pe un specialist în domeniu: „Am ajuns la 74 de ani şi nu sunt nici mai inteligent, nici mai înţelept, nici mai generos!" (totuşi, în materie de generozitate exagerează: Woody cel de acum e, parcă, mai generos decât cel dinainte, dovadă şi disponibilitatea crescută pentru confesiune, la conferinţele de presă; sau, în iarnă, la New York, l-am ascultat cântând la clarinet, la barul Carlyle, şi am văzut cu câtă incredibilă generozitate se lăsa fotografiat, nonstop, de turiştii japonezi, pe muzica de jazz)...
Acum Woody povesteşte că are probleme cu spatele, cu vederea, cu memoria, „pe scurt, îmbătrânitul e o poveste urâtă, care nu are nimic romantic. Deci, dacă puteţi, evitaţi să îmbătrâniţi! Cât despre părerea mea despre moarte: sunt contra!"... Un guru comic, care concluzionează: „Viaţa e o experienţă coşmarescă". şi acum remediul: „Singurul mijloc să fii fericit este să te minţi pe tine însuţi. Trebuie să trăim în iluzie, altfel viaţa devine insuportabilă. Dar Nietzsche şi Freud au spus-o înaintea mea."... (apropo de Freud, a apărut în Franţa, la o editură de prestigiu cum e Grasset, o carte care a dezlănţuit polemici violente: „Crepusculul unui idol", de Michel Onfray, o demitizare a lui Freud, văzut ca un mitoman genial, plasat undeva între ştiinţă şi şarlatanie).
În consecinţă, viaţa pare prin definiţie mai suportabilă la Cannes decât în altă parte, tocmai pentru că aici, în timpul festivalului, eşti în Mecca iluziilor. De multiple feluri. Ţinând de lumea filmului (prezent ca artă, dar şi ca divertisment, ca pur mijloc de câştigat bani). Ţinând de lumea mo
