Puţine intervale în istoria României sunt  mai încărcate de un sens al aşteptărilor frustrate şi al tragismului istoric decât cei trei ani în care se consumă, premeditat şi implacabil, tranziţia către  totalitarismul comunist. Trecerea de la speranţa recâşigării libertăţii constituţionale la proclamarea Republicii Populare este cu atât mai dramatică cu cât această paranteză  aparent efemeră contrastează cu  regimul carlist şi cu cel antonescian în voinţa de afirmare a unei ordini politice întemeiate pe echilibrul puterilor şi pluralism ideologic.

Căci răsturnarea tiraniei genocidare a  lui Ion Antonescu  însemna nu doar consacrarea opţiunii în favoarea  Naţiunilor Unite, dar semnala, cu vigoare, astfel cum preciza chiar mesajul către ţară al suveranului, dorinţa de a reabilita  constituţionalismul ca formă de articulare a cetăţii. Repunerea în vigoare, oricât de limitată de circumstanţe, a constituţiei de la 1923 marca ruptura cu o perioadă ce debutase la 1938: în locul fuziunii dintre puteri,al personalizării totalitare a autorităţii, noul curs politic pe care îl girau Regele Mihai I, Iuliu Maniu, Dinu Brătianu şi C. Titel- Petrescu se fonda pe setul de valori subsumabil credinţei în demnitatea umană şi libertatea politică. Alianţa cu Naţiunile Unite era, simultan, o revenire la constituţionalism.

Ceea ce urmează, în cei trei ani de până la finalul domniei lui Mihai I, este confruntarea dintre  două proiecte de viitor şi de societate- între democratismul luminos şi vizionar al partidelor democratice, pe de o parte, şi  profesiunea de credinţă totalitară a  comuniştilor şi  aliaţilor lor vremelnici, pe de altă parte. Este aceasta o confruntare al cărei fundal este dat de ocupaţia militară sovietică, ocupaţie ratificată juridic prin intermediul  Convenţiei de armistiţiu.  Ingerinţa sovietică  nu va  întârzia să se manifeste, iar  impun