În legătură cu IPO-ul de la Romgaz, cred că patru aspecte sunt esenţiale: potenţialul şi apetitul investitorilor de a finanţa economia românească, dacă preţul de listare putea fi mai mare (dacă statul român putea încasa mai mulţi bani), cum va arăta evoluţia ulterioară pe piaţa secundară a titlurilor SNG şi semnificaţiile şi efectele gradului mare de suprasubscriere pe tranşa de retail.

Discutând în ordinea inversă a enunţării acestor patru chestiuni, este de subliniat că niciodată în istoria bursei de la Bucureşti nu a fost un asemenea grad de suprasubscriere ca în situaţia IPO-ului Romgaz, ceea ce reprezintă un eveniment eminamente pozitiv pentru economia românească, indiferent de elementele negative care pot fi invocate. Unii pot considera că o suprasubscriere mare denotă faptul că fie investitorii, fie vânzătorul (statul şi intermediarii) nu cunosc bine compania emitentă. Dacă greşeala aparţine investitorilor, ei vor plăti un preţ superior pentru instrumente financiare care, în realitate, ar valora mai puţin, iar dacă reprezentarea falsă a realităţii aparţine ofertantului, atunci acesta vinde prea ieftin titluri pe care investitorii ar fi dispuşi să plătească mai mult. În cazul Romgaz, deja sunt acuzaţi intermediarii că au neglijat interesul vânzătorului şi au impus un preţ de ofertă prea mic pentru acţiunile SNG. Amintirea eşecului ofertei publice secundare Petrom din iulie 2011 este însă proaspătă, indiferent de circumstanţele diferite care au influenţat cele două oferte. E adevărat, în vara lui 2011 Europa era în plină criză a datoriilor suverane, iar oferta Petrom nu a fost derulată sub excepţia din cadrul reglementării 144A din Securities Act 1933, care permite investitorilor instituţionali calificaţi din Statele Unite să achiziţioneze instrumente financiare emise în afara SUA. Derularea ofertei Romgaz, cu aportul esenţial al lui Goldman Sac