Nu am să fac teoria zilei de vineri, a înserării şi a oraşului, dar mi se pare cumva că, dintre toate posibilităţile pe care le-a lăsat Ăl-de-Sus oamenilor, chestiile astea se potrivesc de minune atunci cînd se împletesc cu niscai jazz. Aşa cum văd eu lucrurile cu urechea, subiectiv şi uneori aiurea, ăsta mi se pare schepsisul ultim al muzicii jazz: să te scoată la plimbări întortocheate, pe străduţe şi alei mai mult sau mai puţin luminate, fără să te mişti din fotoliul, canapeaua, patul tău decît cel mult pentru a-ţi mai aprinde o ţigară. Sau nu (evident, partea cu ţigara este şi facultativă şi de evitat). La o astfel de plimbare te invită şi albumul lui (Mihai) Iordache, primul din cariera lui solo, botezat (hai să vedem dacă o să ghiciţi după ce am scris frazele de la început) Friday. Veţi spune că mă pripesc şi că nu mă prea pricep la jazz şi, spre ruşinea mea, veţi avea dreptate cîtă vreme experienţa mea de ascultător se opreşte la Charlie Parker, Woody Herman, Miles Davis şi alţi cîţiva (puţini şi celebrii), dar Iordache mi se pare cel mai bun saxofonist român. Am şi cîteva motive cînd declar asta, mai exact trei: 1) nu cunosc alt saxofonist român, şi bag mîna în foc că nici marea majoritate dintre dumneavoastră nu e mai brează decît mine. Dovada cea mai bună care îmi vine în minte este că ori de cîte ori o formaţie de rock de la noi vrea să depăşească această tristă condiţie (de rocker român, adică) şi să revigoreze sound-ul bătrînesc în care ne bălăcim de milenii, adică să apară şi cu altceva mai deştept (în cazul de faţă un saxofon), Iordache este întotdeauna cel chemat (vezi Timpuri Noi imediat după '90, Sarmalele Reci în perioada de graţie şi, mai nou, Kumm). Ca să nu mai pomenesc de Ada Milea; 2) imaginea lui este, în continuare, strîns legată
de gloria Sarmalelor Reci. Fără contorsionările lui de pe scenă, inconfundabile, autentice, vii, făr