Georgeta Fîntînaru a venit pe lume cu o afecţiune congenitală a coloanei vertebrale manifestată printr-o formă rară de spina bifida. Amputaţia unuia din membrele inferioare în jurul vârstei de 12 ani, în urma unei complicaţii, cu protezarea ulterioară, părea la acea vreme singura soluţie medicală de compromis. Departe de a fi fost considerată un produs de concepţie ideal, a fost abandonată de familie într-un centru. Până aici pare o poveste obişnuită, însă destinul ei sparge tiparele şi învinge prejudecăţile acelora dintre noi care ar putea crede că persoanele cu dizabilităţi nu sunt capabile de a se integra armonios în societate. De cele mai multe ori, stereotipurile de gândire ne conduc pe piste false de interpretare a realităţii, aşa încât dizabilitatea devine un stigmat al celor despre care se presupune că ar avea dificultăţi de adaptare socială, un nivel scăzut al coeficientului de inteligenţă şi al competenţei profesionale sau un grad crescut al dependenţei sociale. Misiunea de a schimba mentalitatea populaţiei cu privire la această problematică ne aparţine nouă, tuturor, şi este menită a reda demnitatea persoanelor cu deficienţe locomotorii.

Dincolo de aparenţe

Interviul cu Georgeta are loc la ora stabilită. Dimineaţa, la 10 fix, apare la orizont cu o punctualitate de ceas elveţian. Ne aşezăm pe o bancă în parc şi primul fapt care mă surprinde e naturaleţea cu care se ridică din scaunul cu rotile, un act dificil în esenţă, dar căruia tânăra curajoasă din faţa mea îi imprimă o gestică firească. Dialogul se leagă imediat, iar Georgi, aşa cum îi place să se prezinte, începe să decanteze vorbe simple dar pline de profunzime. Pentru ea, imaginaţia şi jocul cu visele nu sunt de niciun folos: „Dacă nu ne simţim împliniţi, începem să ne închipuim lucruri. Fă în aşa fel încât să fii bun în lucrul acela“. E un gând înţelept, care a călăuzit-o pe t