După "două decenii de impliniri măreţe" (aşa suna unul din sloganurile epocii!), un optimist incurabil − Valentin Leancă − s-a aventurat să sărbătorească fenomenul rarisim ce s-a chemat Brigada Drept. Un demers sortit eşecului, mi-am zis din prima, conştient că entuziasmele şi-au incheiat de mult tranziţia. M-am inşelat şi mă bucur nespus. La Sala Rondă a Intercontinentalului, intr-o seară superbă de toamnă, legenda Brigăzii Drept a reinviat.

Brigada Drept era măndria noastră, a dreptiştilor din Bucureşti. Era prundul de unde cătam dincolo de cenuşiul vremurilor anoste şi restrictive. O oază de curaj şi libertate, un strigăt de humor insinuant şi inteligent intr-un decor inlemnit de frici acceptate aprioric. O porţie de nonconformism, tonic şi neaşteptat, greu de imaginat astăzi. Croit din materiale puţine, insuficiente pentru exteriorizări artistice, n-am fost ursit să mă manifest in luminile rampei. De cănd mă ştiu, n-am reuşit vreodată să spun, in public, replici sau versuri şi nici măcar să mă produc prin dans. O molie atipică, fiindcă ce molie aleargă pe un teren de fotbal, căznindu-se din răsputerea articulaţiilor să nu piardă? Colegul meu de cameră, Radu Ilina, om hărăzit cu ceva talent in ale căntatului, deşi e procuror militar (ce paradox!), m-a adus lăngă Brigadă. M-a introdus in lumea aceea altfel, plină de haz şi voioşie, ca s-o privesc de la distanţă. Cu luciditate şi admiraţie. Un spectator şi atăt, insă cu oarece exerciţiu al frumosului. Patrulaterele facultăţilor de drept se terminau inevitabil cu spectacolul Brigăzii şi aplauzele nu mai conteneau. Clujenii, ieşenii şi sibienii se ridicau in picioare, intru omagierea artei in cea mai pură stare exersată de colegii lor bucureşteni. O artă pentru care sistemul ingăduise, ca o concesie planificată, festivalul naţional de artă şi creaţie studenţească. Casele de cultură deveneau nei