Puţină lume a auzit de Cristian Popescu (nu este vorba, desigur, de Cristian Tudor Popescu). Puţină lume a auzit de el, deşi a fost unul dintre cei mai importanţi poeţi ai literaturii noastre, unul care a produs o adevărată revoluţie în limbajul poetic contemporan, comparabilă cu cele ale unui Nichita Stănescu, Gellu Naum, Leonid Dimov sau Mircea Cărtărescu. Schimbarea de discurs poetic operată de el a fost atît de importantă, încît astăzi mulţi dintre poeţii tineri înţeleg să fie originali şi novatori scriind, de fapt, à la Cristian Popescu. Apelînd la disputata împărţire generaţionistă, putem spune că el e pentru generaţia 90 ceea ce este Mircea Cărtărescu pentru optzecişti. Cu o precizare în plus: dacă Mircea Cărtărescu nu prea are epigoni în rîndul colegilor săi de generaţie, foarte mulţi scriitori nouăzecişti îşi revendică (chiar dacă nedeclarat) sound-ul poetic sau concepţia asupra literaturii de la Cristian Popescu. Aşa stînd lucrurile, este de mirare că, la cinci ani de la dispariţia poetului, nu s-a editat nimic din volumul important de manuscrise pe care le-a lăsat, nu există nici un studiu critic despre opera lui, nici măcar nu s-au strîns într-un volum cele două cărţi şi jumătate pe care le-a scos în timpul vieţii (Familia Popescu - în colecţia "Cartea cea mai mică" -, Cuvînt înainte şi Arta Popescu). În toată vremea care s-a scurs de la prematura lui moarte, singurele referiri la Cristian Popescu sînt de ordin nostalgic şi evocator, cele mai multe înscriindu-se în formula "Şi eu l-am cunoscut pe...". Asta o fac prietenii. Ceilalţi confraţi de breaslă, în virtutea resentimentelor ce există între aşa-numitele "găşti literare", pur şi simplu îl ignoră. * * * În acest context, nu poate fi decît lăudabilă iniţiativa Muzeului Literaturii Române de a-i dedica lui Cristian Popescu un număr din revista Manuscriptum (1-4/1999) şi, mai ales, de a edita în fa