Marian Ivan e omul din spatele Galeriei Ivan din București și cel care știe mai mult decît orice manual de istoria artei în România despre lucrările Getei Brătescu. A devenit galerist din pasiune și este, în ultimii ani, unul dintre numele cele mai demne de încredere atunci cînd vine vorba despre piața, adeseori atît de volatilă, a artei contemporane românești. Întîi de toate, povestește-ne cum ai devenit galerist. De fiecare dată cînd sînt întrebat asta, îmi aduc aminte de Bruno Brunnet de la Contemporary Fine Arts. El răspundea că s-a apucat de galerie pentru că era chelner și se plictisise (ceea ce, în parte, e adevărat). Eu n-am fost chelner niciodată (nu știu de acum încolo…), ceea ce văd ca pe un handicap, să fii chelner înseamnă să te poți descurca în orice situație, dar eu am o reținere… Am avut de mic o atracție față de artă, dar vin dintr-o familie simplă, ai mei erau mai preocupați să am o meserie. Am avut un profesor de muzi­că, extrem de talentat, care mi-a dat ca premiu o carte, o am și acum, de Introducere în artele plastice. Am citit-o și fiecare imagine mi s-a întipărit în cap, eram fascinat. Profesoara de desen le-a spus părinților mei că ar trebui să mă dea la Liceul Tonitza, dar era departe, era în centru, așa că am mers la un liceu bun, de matematică-fizică, din cartier. Am ales pe urmă calea ușoară, am dat la ASE, am făcut Relații Internaționale, am terminat ușor, n-am înțeles nimic… Am găsit ușor și job, după aceea (prost plătit, cum era pe atunci, la mij­locul anilor ‘90). Mai tîrziu, prin tot felul de circumstanțe personale, am ajuns într-un context în care frecventam expoziții și artiști din București. Era prin 2000-2003. Atunci, oameni cu mai mult simț al afacerii au întrezărit o posibilitate născută din lipsa spațiilor – și așa au apărut Galeria de Interese, H’art… Am în­cercat și eu ceva, dar bineînțeles că nimic nu poate funcționa d