Primul lucru care frapează la volumul lui Sorin Mărculescu, Partea din toate, este nu atît întinderea cărţii, cît densitatea ei. Formula și structura eposului poematic oferă, în postmodernism, un traseu parcurs prin reprezentări și înscenări, cu numeroase personaje și nu puţine voci alternate în discursul totalizant. E suficient să ne gîndim la capodopera lui Mircea Cărtărescu, Levantul, pentru a circumscrie posibilităţile „tehnice“ ale unei asemenea structuri ce pare să crească de la sine, prin scenă, dialog și intertext.

Nimic de acest fel în Partea din toate, în care lirismul meditativ și reflexiv înglobează (cu o surprinzătoare capacitate de integrare și absorbţie) elemente și stări din sfera realităţii și a culturii, a concretului și a spiritualului, a biograficului și a religiosului. Primul termen din fiecare binom e „sculptat“, modelat și impregnat de al doilea. Sorin Mărculescu este un modernist cu transcendent, iar poezia lui se hrănește din acest raport prin adăugare de sens. Cum observă, expresiv, Al. Cistelecan într-un fragment reţinut pe coperta a IV-a, „vocaţia cotidianului“ e „tocmai aceea de a se lăsa informat de sacru, de a exulta în perspectiva și în presimţirea acestuia“. Lungimea și densitatea cărţii se datorează, așadar, nu descriptivismului și unui mod romanesc de coagulare, ci unei obsedante reveniri la supratema acestei poezii: timpul pe care Dumnezeu i-l mai acordă muritorului credincios.

Fluxul poetic este impresionant și el e în deplină congruenţă cu acest sentiment al urgenţei ultimei vîrste. Ceea ce a fost trăit, citit, simţit, visat, perceput, „depozitat“ de un eu senzitiv și obstinat în credinţa lui trebuie exprimat în spiritul unui „adevăr integral“ (cu formula lui Radu Cosașu), cu o proliferare discursivă ce face meschine compartimentările de gen și specie poetică. Liricul e aici abundent și prolife