Am asistat, de la distanţă, e drept, duminică după-amiază, ca invitat în studiourile Antenei 3, la ceremonia de o solemnitate sacerdotală desfăşurată la Cracovia. Funeraliile familiei prezidenţiale poloneze au impresionat mai ales prin forţa, disciplina şi rigoarea Bisericii Catolice. De la cel mai înalt prelat şi până la ultimul din zecile de mii de enoriaşi care au umplut nu numai monumentala catedrală, în care am avut norocul să mă reculeg şi eu în tinereţe, ci şi pieţele acestei capitale istorice şi culturale a Poloniei, toţi, fără excepţie, într-o pilduitoare economie de gesturi au respectat rigorile ceremonialului religios. Adunaţi în sine, pătrunşi de înţelesurile şi tainele adânci ale momentului, polonezii şi-au arătat fără ostentaţie suferinţa.

Moartea preşedintelui Kaczynski împreună cu soţia sa şi alţi 94 de polonezi întregea, într-un cerc tragic, masacrul din pădurea Katin de acum 70 de ani. Polonia şi lumea întreagă n-au tratat evenimentul doar ca pe un nefericit accident aviatic. Simbolica a fost şi este mult mai profundă şi mult mai dureroasă. Asasinarea celor 22.000 de polonezi, majoritatea ofiţeri activi şi ofiţeri rezervişti, adică profesori universitari, scriitori, medici în viaţa de toate zilele, a fost, în înşiruirea de evenimente tragice de care n-a dus lipsă istoria Poloniei, reperul cel mai dureros şi insultător.

Pentru acest neam de conţi şi contese, de pani şi războinici învăţaţi chiar şi cu moartea, moartea îşi are demnitatea ei. Masacrul de la Katin, ordonat de Stalin, a abătut asupra elitelor Poloniei o moarte laşă, mârşavă, scârboasă, făptuită de nişte măcelari care trag în ceafă, de la mică distanţă, sau cu mitraliera la grămadă. Gestul orgolios şi reparator al preşedintelui Kaczynski, nemulţumit de cuvintele care au fost rostite cu trei zile înainte în Pădurea Morţii, era urmărit de toată suflarea Poloniei. Cum