Subiectele propuse redacţiilor de debutanţii care vor să dea lovitura cu primul articol sunt aceleaşi în toate epocile: reportaj la spitalul de nebuni, reportaj la o descindere a poliţiei, reportaj la un azil de bătrâni… Când tânărul sau tânăra vin cu alte opţiuni, spitalul nu mai e unul de tulburări psihice, ci o clinică de chirurgie pe creier. Spitalele par a oferi dintotdeauna un complet de subiecte dramatice. Cu toate acestea, doar producătorii de televizune fac seriale cu întâmplări din spitale, şi nu din oricare şi cu oricine. Serialele sunt de la urgenţă şi personajele sunt doctorii, nu pacienţii.
Cine a petrecut cel puţin câteva zile lungi şi pline de grea aşteptare într-un spital aduce cu el, în lumea celor sănătoşi, o mulţime de poveşti, însă nu face caz de ele. Le ţine minte, poveştile se împlinesc la înţeles pe măsură ce trece timpul, însă omul le ţine pentru sine. Scriitorii au şi ei de a face cu spitalele şi, mai mult decât pacienţii cu un simţ al observaţiei limitat, sunt sensibilizaţi de istoriile din saloane. Nu-s deloc puţine incidentele în care comicul face tragicul suportabil. Medicii îşi permit uneori, dar numai în cercurile de prieteni şi de persoane cu simţul nuanţelor, să-şi amintească unele episoade amuzante prin absurdul lor, însă şi atunci fără să liciteze la talentul de povestitor. Un pediatru, care profesase nişte ani buni într-o policlinică de târg mic, frecventată mai ales de ţiganii din mărginime şi din satele apropiate, era savuros când evoca reacţiile clanurilor în situaţii-limită ori la sfârşitul stagiului de foştii pacienţi. Dar nu insista niciodată pe actul medical propriu-zis. Nu secretul profesional îl apăra el, ci contractul nescris cu soarta. Voia lui Dumnezeu nu e subiect nici pentru medici, nici pentru reporteri, nici pentru scriitori.
Când vine cazul să
