Sîntem cu toţii talentaţi, fără excepţie

Mă uit la rezultatele meciurilor de marţi noapte, cînd doar trei naţionale - România, Kazahstan, San Marino - au încasat-o la 4-5 goluri diferenţă, şi îmi apare, suverană şi pe soartă stăpînă, caricatura lui Ion Barbu în care unul întreabă: “De ce nu au românii bun-simţ şi caracter?”, iar celălalt îi răspunde: “Fiindcă românii au talent!”. Mi se pare emblematică şi totalitară, mai mult decît titlul unei emisiuni. După Budapesta şi Amsterdam - un meci prost şi altul catastrofal, fiindcă nici un meci nu seamănă cu altul -, după reacţiile tuturor, fie oficiali, fie civili, am revelaţia că toţi, tot poporul, sîntem înainte de toate talentaţi. Avem talentul de a fi şocaţi că trei băieţi au băut după meci pînă la 7 dimineaţa. Avem talentul de a clama că nimeni nu ne poate da patru goluri şi cîteva ore mai tîrziu, în timpul meciului, să facă pariu că luăm de la 2 în sus. Avem talentul de a fi indignaţi, cum nu se poate mai indignaţi, deşi am mai fost, nu o dată. Avem talentul dificil de a preciza că nu spunem nimic fiindcă ne e frică şi sîntem perfect dotaţi ca să înţelegem această complicaţie. Avem talentul de a răcni că trebuie să posedăm şi tupeu, şi bun-simţ, tot aşa cum personajele lui Mazilu visau să învingă şi dreptatea, şi adevărul.

Sîntem supradotaţi în a fi ipocriţi şi sinceri, şi oneşti, şi intriganţi, simultan. Avem un talent nesecat în a cere să nu cadă capete, dar să se ia măsuri. Avem talentul de a şti ce înseamnă la noi măsuri.

Sîntem splendizi cînd, după o nenorocire, apreciem că “stăm bine”, “şi mai avem şanse”. Sîntem unici în amintirile din copilărie, în melancolie, în recitarea acelei poezii ştiute de decenii: Voinescu, Zavoda, Apolzan, Dumitrescu, Onisie, Bone… Sîntem de un lirism potopitor cînd batem cu pumnul în masă, cerînd să jucăm fie la rezultat, oricît ar fi de urît, fie la spectacol,