In plina vara, emisiunile de stiri ale televiziunilor noastre contabilizeaza victimele accidentelor rutiere sau ale conflictelor iscate din pricini marunte. Este un soi de sado-masochism in acest demers mediatic, de parca Romania ar fi o poarta spre iad, unde poti ajunge lesnicios si in felurite chipuri, cele mai multe primitiv-barbare.
Cand crima nu este subiect de presa, aflam ca aproape tot ceea ce mancam sau bem este contrafacut, expirat ori alterat. Alteori, pe ecran apar grupuri de muncitori revoltati, "ghidonati" de fosti sau actuali activisti, preocupati sa-si conserve parghiile de comanda, in timp ce guvernantii fac temenele prin Occident, doar-doar capitalul strain va imbelsuga tara in care batranii lesina la cozi, in asteptarea anularii unei plati de 45.000 de lei (cat o inghetata la cornet pe litoralul dobrogean!). Aventurierii europeni, naivi si nestiutori, s-au trezit investind in gauri fara fund, simtind ce inseamna furtul ca traditie nationala si lenea ca trasatura de neam. Oare sa fi fost romanii la fel si inainte?
Din nefericire, raspunsul pare sa fie afirmativ, mai ales dupa ce parcurgi volumul Firea romanilor, coordonat de Daniel Barbu (Editura Nemira, 2000). Iata cateva ganduri lasate posteritatii de calatorii straini, cunoscatori ai realitatilor mioritice: "...acest neam (din tara Romaneasca) (...) e aplecat la betie si la lacomie (...) Spiritul poporului este grosolan si necioplit, (ei sunt) deopotriva cu vitele; nu se ingrijesc nici de slujba ostaseasca si nici de treburile obstesti; sunt atat de porniti pe harta si cearta, incat de cele mai multe ori nu se dau in laturi de a-si omora domnii, din care cauza s-a intamplat ca, desi erau tributari doar ungurilor, au ajuns nu numai tributari turcilor, dar aproape subjugati de ei(...) romanii, vesnic nemultumiti oricum ar sta lucrurile ..." (Michael Bocignoli din Raguza, 1524); "I
