O altă chestiune pusă pe tapet într-o originală manieră de către Ion Bogdan Lefter este cea a cronicii literare. Să precizăm că tratarea ei are loc într-un climat umoral, cel de atracţie-repulsie, precum al unei mari iubiri ce se teme de consecinţele sale, drept care se suspectează şi chiar se reneagă nu fără un tîlc masochist: "De cînd am început să scriu critică literară, se confesează criticul, am avut faţă de specia cronicii un sentiment contradictoriu: de atracţie şi totodată de inconfort. June debutant într-ale meseriei, mi-a plăcut să comentez cărţi noi, să le analizez pe scurt, să le evaluez. Poate că dintr-un impuls mimetic, fiindcă îi citeam cu atenţie pe profesioniştii momentului, sau că poate că mă va fi influenţat însuşi prestigiul naţional al genului (dacă nu cumva o fi fost la mijloc şi - iertat să fiu - vreun strop de... genuină vocaţie!)". Speţa e concomitent admirată şi cîrtită. După ce ni se vorbeşte cu emoţie gîtuită despre "instituţia" cronicii literare, care a avut pe meridianul nostru un rol "cu totul special" şi căreia ar merita să i se consacre "o carte întreagă", al cărei producător s-ar afla cu siguranţă "într-unul din punctele fierbinţi ale analizei spaţiului cultural autohton, a evoluţiei lui şi a mentalităţilor care-l definesc", Ion Bogdan Lefter nu ezită a întoarce foaia. Ne asigură că a găsit calapodul cronicii "constrîngător", "prea îngust", aservit (de ce oare?) "clişeelor obligatorii ale evaluării". Suspiciunea ia o savuroasă turnură metaforică: "Mi s-a părut întotdeauna că prea mult din Ťrealitateať, din Ťadevărulť, din substanţa unei cărţi rămîne pe dinafara articolului de revistă, obligat să joace între limite date, ca un fel de Ťformă fixăť, miniaturală a criticii (ca sonetul, bunăoară, care, cu oricîtă virtuozitate ar fi practicat, nu poate ieşi din cele paisprezece versuri!)". Apreciată astfel în condiţia sa, cronica e ur