Ultimul raport „Transparency” pune pe masă rezultatele unui sondaj de opinie efectuat prin vară, privind corupţia în România.
Probabil că o parte – nu ştiu cât de mare – a nivelului corupţiei se datorează şi faptului că este un subiect cvasipermanent de discuţie şi de dezbatere în presă şi în opinia publică. Iar faptul că este un astfel de subiect derivă direct din percepţia în care ne angrenează existenţa cotidiană. Românii sunt mai excedaţi – iar aceasta denotă o particularitate importantă - de mica corupţie, cea care îl implică direct: omniprezenta şpagă, care facilitează accesul la servicii şi care face posibil ceea ce altfel s-ar obţine cu dificultate. Marea corupţie este show-ul pe care-l vizionăm aproape zilnic şi pe seama căruia se pun, de obicei problemele sociale şi economice majore. Dimensiunea fenomenului ţine şi de definirea superficială, care pune laolaltă corupţia propriu-zisă, cu hoţia şi ilegalitatea, devenind o umbrelă generalistă a tot ceea ce este repudiabil în societate.
Principala noutate pe care o oferă rezultatele sondajului Transparency este faptul că în mentalul colectiv s-a consolidat ideea că cele mai corupte instituţii sunt partidele şi Parlamentul.
S-a bătut drum lung până aici, dar rezultatul era inevitabil. De 20 de ani politica românească se construieşte sine pe fundamentul păgubos al interesului personal şi al profitului. Dacă o bună, considerabilă parte a celor care au devenit politicienii peste noapte, după Revoluţie, au fost animaţi de dorinţa sinceră de a face ceva, de a schimba, treptat eşalonul acesta a devenit minoritar, făcând loc profitorilor şi ariviştilor care au simţit că politica îi poate ajuta să sară trepte, oferindu-le în acelaşi timp imunitate. Nu întâmplător, sub cupola Parlamentului s-au aciuit, în cele 6 runde de alegeri, două categorii de indivizi: odată, cei care au început ca oameni de afaceri