Una dintre pasiunile copilului când se joacă este întrecerea: să fie cel dintâi. Oamenii, în zilele noastre, au introdus peste tot această manie copilărească.

Toate semnele sunt aici. Priviţi, doar. Peste marile bulevarde s-au aşternut lumini mici şi mulţimi de gură-cască. Cărţile lui Stephenie Meyer, bântuite de vampiri, parcă sunt vrăjite. Zboară din librării.

„Avatar" a sosit deja în cinematografe. E un basm costisitor şi prizat. Se luptă cu „2012", o Apocalipsă ratată şi stupidă, devorată de video-copiii care ar fi trebuit să crească, şi n-au crescut. „Copiii" conectaţi la o unică reţea, care îngrijesc animale în ferme imaginare, pe facebook, şi îşi dau linkuri să vadă cum e când ninge.

Iar muzica... Ei bine, în iunie 2009, când a murit Michael Jackson, s-au scris multe cuvinte în România. Câteva, mai puternice, au stârnit emoţii şi polemici. Un singur editorial s-a apropiat de esenţă. Este semnat de Cristian Tudor Popescu: „Spuneam după concertul de la Viena, din 1992, că Michael e o emblemă tulburătoare a umanităţii la sfârşit de mileniu. Dar nu ştiam exact ce mă tulbura. Acum, la început de mileniu, cred că ştiu: unul sau nici unul dintre copiii noştri nu va fi un geniu ca Michael, dar tot mai mulţi împărtăşesc cu el lumea virtuală. Tot mai mulţi încremenesc într-o adolescenţă perpetuă, vegheată de cipuri, cipsuri şi cola, se ascund în computer de lumina soarelui, joacă jocuri copilăreşti mult după ce le-a dat mustaţa, nu se maturizează sexual şi afectiv".

Mai mult şi mai clar: în „Gog", o carte scrisă de Giovanni Papini la mijlocul anilor '30, găsim o cheie, cheia corectă, de lectură a modernităţii. „Gusturile copilăriei au devenit gusturile celor mai mulţi dintre oameni (...). În pictură, cei mai moderni desenează ca nişte copii; s-au întors la sintetismul naiv şi stângaci al figurilor care se găseau mai demult în caietele şcolarilor ş