Am ieşit din peşteră din nevoia de cunoaştere. Platon a intuit bine. Am descoperit natura înconjurătoare, cerul şi astrele nopţii, lumina soarelui şi mirosul îmbietor al focului mocnit.

Am ieşit din peşteră din nevoia de cunoaştere. Platon a intuit bine. Am descoperit natura înconjurătoare, cerul şi astrele nopţii, lumina soarelui şi mirosul îmbietor al focului mocnit. Am descoperit apoi o forţă divină, care se află în tot şi în toate, dar căreia nu i-am dat iniţial nici un nume. Mai târziu am descoperit că mintea noastră poate născoci idei trăsnite, arme iscusite, unelte, instrumente, oale. Am devenit mai umani o dată cu invenţiile care ne-au asigurat un trai mai bun. Am regăsit forţa divină, i-am dat un nume – diferit de la un popor la altul – şi i-am închinat lăcaşuri de cult în stiluri variate, cu sacrificii uriaşe, demne de dăinuit în istorie. Structurile tăiate în piatra dură a stâncilor sau în dealurile din împrejurimile comunităţilor de oameni dăinuie şi astăzi şi, o dată cu ele, spiritele morţilor şi istoria acelor timpuri sunt neuitate. Construcţiile acestea îi apărau pe oameni de vitregiile naturii şi de cotropitori şi le ofereau trupurilor fără suflet odihnă veşnică. Fără să vrea, oamenii timpurilor cele mai vechi au dăruit umanităţii splendori incontestabile. Uşor, uşor, ştiinţa şi arta au început să conveargă şi să dea naştere la ceea ce numim noi astăzi arhitectură.

Iar natura îi oferea omului toate cele necesare. I-a dat piatră şi lemn pentru construcţii solide, i-a dat minte şi imaginaţie pentru a inventa tot felul de instrumente de lucru, i-a dat dorinţă de a duce la bun sfârşit un lucru început şi i-a dat motivaţie şi speranţă pentru a lăsa posteriorităţii amintiri frumoase. Omul modern nu se mai înscrie în aceste tipare. El a uitat de Mama Natură. Nu-i mai place ceea ce dăinuie, ci ceea ce este impunător şi, de multe ori,