Pot fi animalele „sfinte”?
În ciuda unora care îşi închipuie că mielul, vaca şi claponul pot ajunge în Rai, o dată cu oamenii, sfinţenia animalelor nu se admite cu bună ştiinţă. Modelul animalier a fost, ce-i drept, o sursă mistică inspirată în Egiptul Antic, unde zeul Anubis, vameşul vieţii şi al morţii, purta cap de câine, dar şi în Evul Mediu european, unde Sfântul Cristofor apare destul de des pictat ba cu cap de câine, ba cu cap de lup.
Reducând însă discuţia la animalele propriu-zise şi la presupusa lor sfinţenie, să ne gândim ce important era dragonul în zorii creştinismului şi cum, din rolul său arhetipal, a decăzut atunci când o legendă considerată, mai pe urmă, falsă, l-a aruncat sub suliţa Sfântului Gheorghe călare... Dacă nu pot fi sfinte, animalele sunt măcar respectate şi chiar venerate pentru calităţile lor.
Bufniţa, de exemplu, nu e doar un simbol al înţelepciunii, ci şi un supraveghetor al pragului dintre viaţă şi moarte, motiv pentru care cântecul ei n-aduce bucurie celor care îl ascultă. Zeiţa Atena era reprezentată, adesea, în postura acestei păsări ciudate. Pe soclul scupturilor sale e gravat A.O.E., numele pe care-l poartă şi azi capitala Eladei. În antichitatea greacă, cocorul era simbolul zeului Apollo, care, surprinzător, şi el era supranumit, în elină, „lykios” – „din lumea lupilor”.
Sunt multe animale intrate adânc în mistica populară, însă pisicile le întrec pe toate. Adorate în Egiptul antic, ele aveau o zeiţă a lor, divinitate care-i apăra deopotrivă pe copii şi pe femei. Uciderea unei pisici atrăgea pedeapsa capitală, iar la moartea felinei stăpânii trebuiau să-şi radă sprâncenele, în semn de doliu. Calul, cămila, cocoşul, corbul, şarpele, scorpionul şi şoarecele, pentru a nu mai vorbi de peşti şi de porumbei, laolaltă sunt vieţuitoare de care religia ţine seama, atribuindu-le, uneori, puteri taumaturgice.