Hipertensiunea arterială primară (idiopatică) este o suferinţă atât de frecventă încât medicul practician, îndeosebi cel generalist sau internist, deseori nu ia în considerare posibilitatea unei HTA secundare, mai cu seamă când boala cauzatoare nu este prea evidentă sau e deja cunoscută. Din acest motiv, nu rareori, diagnosticul se stabileşte cu întârziere semnificativă. Trecerea în revistă şi considerarea atentă a spectrului hipertensiunilor arteriale secundare, în general subdiagnosticate, se impune mai cu seamă la pacienţii cu valori tensionale mult ridicate şi care manifestă rezistenţă la tratament. Tocmai în astfel de cazuri putem avea satisfacţia vindecării. O bolnavă de 34 de ani este trimisă de medicul de familie la cabinetul de cardiologie pentru HTA cu valori ridicate şi rezistentă la tratament, agravată în ultimele săptămâni când, pe lângă cefaleea şi ameţelile pe care le prezenta de mai multă vreme, au apărut şi vărsături intermitente. Cu opt ani în urmă s-au constatat pentru prima dată valori tensionale uşor crescute. În anii următori valorile TA au crescut progresiv, manifestând o rezistenţă tot mai mare la tratamentul care asocia diuretice, blocante de calciu, inhibitori de enzimă de conversie a angiotensinei, alfa- şi betablocante, toate în doze ridicate. TA se menţinea în jurul valorii de 210/120 mmHg, uneori 180/110. Examenul clinic pe aparate şi sisteme nu a arătat nicio anomalie. Explorările de laborator curente au fost normale, cu excepţia unei hipokaliemii, în jur de 3 mEq/l, care a fost constatată în ultimii doi ani în mod permanent, rezistentă la suplimentare cu K şi la spironolactonă. Această hipokaliemie a fost atribuită un timp diureticelor. Examenul FO a arătat angiopatie hipertensivă gr. II. Holter TA: valori permanent crescute, scădere presională nocturnă redusă. ECG: HVS. Eco cord: disfuncţie diastolică moderată. Radiologic,