Livius Ciocârlie, La foc mărunt Bucureşti,

Editura Cartea Românească, 2012, 192 pag.

Probabil că, din tot ce s-a scris în Antichitate despre depresie, pagina pe care Plutarh o dedică crizei lui Marcus Antonius rămâne cea mai vibrantă. Iar asta pentru că, în loc să repertorieze cu lux de amănunte simptomele, istoricul preferă, abil, să schimbe vorba. Sigur, naturalia non sunt turpia. Cât de naturale sunt, însă, problemele sufletului?

„Antoniu părăsi oraşul şi petrecerile cu prietenii; turnă pământ în mare lângă Far şi-şi făcu pe el o casă în mijlocul apei. Stătea acolo, ferit de oameni; zicea că-i e dragă şi-i place viaţa asta a lui Timon. Căci semănau vieţile lor: ca şi pe acela, prietenii îl părăsiseră şi îi plătiseră binele cu rău; de aceea, nu mai avea încredere în nimeni şi ura pe toată lumea.”

Aşa se încheie capitolul 69 al Vieţilor paralele, ca să continue, cum spuneam, în capitolul 70 cu o spumoasă glosă culturală:

„Timon acesta trăise în Atena pe vremea războiului peloponesiac, cum se citeşte în comediile lui Aristofan şi în scrierile lui Platon. Acesta ni-l înfăţişează ca pe tipul omului ursuz şi mizantrop, care fugea de oameni. Nu-i plăcea să stea de vorbă cu nimeni, numai pe Alcibiade, tânăr atunci şi cutezător, nu-l întâlnea o dată fără să-l strângă la piept şi să-l sărute cu drag. Se minuna Apemantos şi-l întreba de ce face asta. «Tare mi-e drag; căci odată şi-odată, copilandrul acesta, ştiu eu bine, multe lacrimi îi va face pe atenieni să verse». Apemantos se potrivea la fire şi la gusturi cu dânsul şi de aceea se întâlneau uneori. Odată, la sărbătoarea morţilor, benchetuiau amândoi ei înde ei şi Apemantos, încântat, exclamă: «Ce plăcut e, Timon, banchetul nostru!» Şi Timon: «Da, de n-ai fi şi tu!». Altă dată erau strânşi atenienii la adunare. Timon veni şi se sui la tribună se potoli îndată ori