În viaţa de odinioară, coboram în vale şi o coteam spre podişcă. Acolo, sub  sat, oamenii cărau bălegarul din oboare strâns peste iarnă. Îl  azvârleau din care sau căruţe  cu furca, iar câteodată aruncau în mormanele de gunoi şi căţeluşi ori pisoi abia fătaţi. Mititeii aceia, cu ochii încă lipiţi, scânceau subţire, ca nişte copilaşi furaţi de  la sânul  mamei. Orbecăiau schelălăind, ameţiţi  de mirosurile străine, şi-şi chemau neîncetat părinţii, fraţii, surorile… Poate plângeau  de frică, poate de foame, poate  de frig, dar cine îi întreba ? Islăzenii n-aveau timp de ei, şi nici inimă, îi abandonaseră pe câmp fiindcă nu fuseseră în stare să-i omoare. Alţii îi vârau în sac şi le dădeau drumul pe apă în nemărginirea dintre Olt şi Dunăre, să se înece.  Doar noi, copiii, zăboveam lângă  mogâldeţele părăsite şi ne jucam cu ele, încălzindu-le  cu inocenţa vârstei fragede. Le luam în braţe, le mângâiam, însă  nu intuiam tragedia ce se petrecea dimprejur. Ele  ne adulmecau şi le simţeam pe piele boticurile umede,  blăniţa moale şi tremurândă. Către seară, dacă nu în dimineaţa următoare, le găseam stinse, cu trupurile înţepenite  şi umflate. Muriseră. Căţeaua ori pisica rămasă fără pui se agita ca turbată o zi, două, suspina de-ţi rupea sufletul, după care se  resemna şi-şi continua  destinul pecetluit.Curând, uitau, şi istoria se repeta, mereu şi mereu. Târziu, în  adolescenţă, aflat-am că în Rusia, un poet uriaş, Serghei Esenin, trăise şi el o întâmplare asemănătoare. Tulburarea resimţită atunci se transformase în “Cântecul căţelei”, versuri de-o sensibilitate cutremurătoare. Recitiţi-le, dară, şi reflectaţi o ţâră la condiţia umană şi animală ! Aşadar, “lar seara, când găinele s-aşază, / Stăpânul casei a ieşit posac/ Şi unde mama pîlpîia de groază,/ El pe toţi şapte i-a băgat în sac./ În urma lui, fugind după desagă,/ Căţeaua da-n nămeţii de pe drum.../ Răpindu-i puii, ap