Pe 23 august, am aniversat, împreună cu foştii mei colegi, 20 de ani de la absolvirea liceului. Cu acest prilej, am fost invitat să ţin un discurs. Reiau, în continuare, acest discurs. Dragi profesori, dragi colegi, Îmi revine sarcina specială şi deosebit de onorantă de a spune câteva cuvinte cu prilejul aniversării a 20 de ani de la absolvirea liceului. Prima constatare, pe care suntem obligaţi s-o facem toţi, şi profesori, şi foşti elevi, este că a trecut timpul. Au trecut 20 de ani. 20 de ani! Cred că această neverosimilă situaţie spune ceva despre motivele pentru care ne-am întâlnit. Ne-am întâlnit oare pentru ceea ce suntem astăzi? Ne-am întâlnit pentru a-l afişa, în faţa foştilor colegi şi profesori, pe cel care-am devenit între timp? Pentru a afla cât de sus sau cât de jos au ajuns ceilalţi în ierarhia naţională sau internaţională? Pentru a ne lăuda sau pentru a ne plânge cu numele nostru, cu averea acumulată sau risipită? Aceste motive sunt, probabil, inevitabile, dar eu cred că cei 20 de ani, care au trecut, aşază toate realizările şi nerealizările noastre sub specia timpuluişi le face, cel puţin astăzi, cel puţin acum, irelevante. Adevărul este că nu ne-am întâlnit pentru ceea ce suntem astăzi, ci pentru ceea ce am fost acum 20 de ani şi mai bine. Ne-am întâlnit pentru a ne întoarce în trecut. De altfel, este prima noastră întâlnire. La împlinirea a 10 ani de la absolvirea liceului nu ne-am revăzut. Personal, am văzut în asta un semn al alienării generaţiei noastre, afectată din plin de turbulenţele tranziţiei. Faptul că, în sfârşit, ne aflăm din nou împreună arată, probabil, că am devenit mai împăcaţi cu noi înşine. Arată, în acelaşi timp, că suntem mult mai deschişi faţă de propriul nostru trecut. La vârsta pe care o avem noi acum, omul simte, de regulă, pentru prima dată nevoia de a se uita cu atenţie în propriul său trecut, nu în mod obligatoriu pen