Nu am simţit niciodată entuziasmul începuturilor sau al reînceputurilor despre care miturile vorbesc atît de insistent. Cum o fi fost începutul fiecărui an în Babilon, cînd recitarea poemului Enuma eliş şi ritualul celor douăsprezece zile ale lunii nisan repuneau toate lucrurile în ordine, cînd lumea se năştea din nou, proaspătă, restaurată? Nu îmi pot închipui. Ştiu desigur că satele româneşti păstrează tehnici rituale de a reîncepe anul; le cunosc, dar nu le resimt efectul. Timpurile moderne nu mai încurajează asemenea concepţii; cînd au vrut să facă lumea din nou, utopiile lor s-au dovedit înspăimîntătoare, ingineriile sociale au mutilat umanul. Iar la scara banală a fiecărui început de an, nu simt nici un fior auroral. Nu am, probabil, sensibilitate faţă de restauraţie. Mi se pare puţin verosimil ca un lucru preţios, odată desfigurat, să poată fi readus la starea lui dintîi. Am avut totuşi acest sentiment tonic de curînd, în 14 septembrie, ziua de naştere a lui Horia Bernea. Cu un an şi ceva în urmă erau desfiinţate două săli din expunerea de la Muzeul Ţăranului, concepute de Irina Nicolau şi confirmate de Horia Bernea. Acum, publicul a fost invitat la muzeu să se bucure de un act (rar în România, ca şi aiurea probabil) de restituire. În acord cu Colegiul academic al muzeului, Vintilă Mihăilescu, noul director general, a hotărît refacerea sălilor "Ferestre" şi "Timp". Ioana Popescu, Cosmin Manolache şi Lila Passima au pus în operă decizia, redînd coerenţa de ansamblu "piesei muzeale" pe care o lăsase Horia Bernea. O piesă care, în articulaţiile ei de frumuseţe şi de sens, avea ceva muzical. Ar fi fost păcat ca ea să rămînă ciuntită prin deciziile unor oameni care, fie că lucraseră sau nu cu Horia Bernea, păreau străini de spiritul muzeografiei lui. Refacerea fidelă a sălilor e, în sine, un lucru bun. Şi, ca orice lucru bun, a cerut multă muncă, ale cărei probleme