De-a lungul secolului al XVIII-lea, Marea Britanie a avut perioade lungi de stabilitate întrerupte doar de amenințări temporare cum au fost rebeliunile iacobite. Prosperă și puternică, această țară a devenit o mare putere imperial și a declanșat prima revoluție industrial a lumii. În anul 1714 moare Regina Ana, ultimul membru al dinastiei Stuart. În ciuda tuturor planurilor și comploturilor care îl susțineau pe fratele ei vitreg, denumit bătrânul pretendent, aflat în exil, pe tron s-a urcat fără nici un incident un prinț străin, cea mai apropiată rudă de origine protestantă. Astfel, principele elector George de Hanovra – un stat de mărime mijlocie din nordul Germaniei – a devenit la timpul potrivit regele George I al Marii Britanii, primul din viitoarea dinastie de Hanovra, în ciuda faptului că abia vorbea engleză. La început nimeni nu avea siguranța că domnia hanovrienilor va rezista în timp, așteptându-se la o lovitură din partea iacobiților (urmașii lui James – Jacobus în latină – care se afla în exil). În Anglia, comploturile iacobiților au fost descoperite și înnăbușite, dar Contele de Mar i-a conferit lui James sprijin și i-a adus simpatia micilor nobili din Scoția de nord. Cu toate acestea, Mar nu a acționat destul de hotărât, iar după pierderea bătăliei de la Sheriffmuir, în noiembrie 1715, iacobiții au pierdut inițiativa. Când bătrânul pretendent, cunoscut pentru exagerata sa precauție, a sosit în Anglia, în decembrie, cauza sa era deja pierdută. Armata iacobină s-a dispersat fără nici o luptă, iar în februarie 1716, James a fugit înapoi în Franța. O încercare similară sprijinită de Spania a avut loc în 1719, dar s-a dovedit a fi încă un fiasco. O nouă eră Timp de câțiva ani, asemenea amenințări au ascuns faptul că succesiunea Hanovrienilor însemna începutul unei noi ere – o eră în care conflictele acerbe, deseori mortale ale secolului al XVII-lea, părea