Sint sigura ca fostul meu coleg e unul din acei oameni care sfintesc locul si ca nu va dezamagi, cum au facut si fac atitia administratori si politicieni. De cite ori ma duc in satul meu (recunosc, nu foarte des), nu pot scapa de confruntarea cu mine insami. Nu e nici un gram de narcisism aici, va asigur: mai intii fiindca sint convinsa ca la fel patesc toti cei care isi revad la intervale mari locurile natale, in al doilea rind, fiindca nu intotdeauna imaginea de om matur iese invingatoare in fata celui care ai fost cindva... Duminica, de Sfintii Mihail si Gavril, a fost hramul bisericii din Prisacani si a doua editie a zilei satului, la care am fost si eu invitata de primar, inginerul Constantin Chirila, cu care am copilarit. I-am raspuns prompt la invitatie - nu am plecat urechea la prostiile rautacioase pe care le-au scris la adresa lui pe ici-pe colo tot felul de "ziaristi" care-si fac materialele oriunde, numai la fata locului nu. N-am dat ascultare nici macar lucrurilor bune pe care le-am auzit de la rudele mele si de la consateni despre Constantin si faptele lui - mi-a fost destul ce am vazut cu ochii proprii. Desi situat doar la o aruncatura de bat de un mare oras ca Iasul, satul meu, despre care am scris de mai multe ori aici, cu tristete si revolta impotriva iresponsabilitatii fostilor primari, a decazut de-a lungul timpului din ce in ce mai tare: soseaua, asfaltata cindva, a ajuns numai gropi in urma lucrarilor de indiguire a Prutului si asa a incremenit pentru decenii; scolile din satele comunei, in care nu s-a investit serios in ultimii ani, au obosit, unele de moarte; cladirea Caminului cultural de la centru, plina de viata pe vremuri, a fost pina de curind nu stiu ce fel de depozit cu scinduri batute in geamuri, ca la neoameni; santurile s-au umplut de iarba, ulitele mustesc de noroi, gardurile batrine stau intr-un picior - peste tot parea sa se fi in