Autobiografie

Sunt născut din flori. Numele mamei e Răcăşan. Fie numele ei lăudat. Ea se trage din Ţara Bârsei. A fost la Bucureşti o singură dată, ca să se opereze. A zis că doctorii sunt oameni. Adică buni. Dar şi ceilalţi locuitori pe care i-a cunoscut - a mai spus - sunt oameni. Tot buni şi ei. Eu am făcut Literele la Cluj. Numele meu nu merită lăudat. Acesta aparţine unui "dor fără saţiu" străin. în studenţie, m-am îndrăgostit zdravăn de două ori. O dată, de o fată, care - olteancă fiind - s-a ardelenizat; acum pare pursânge din zonă. Eu, ca ardelean, m-am bucureştenizat. Estimp, par De Niciunde, Al Nimănui, De Nicăieri. Iubirea aceea s-a făcut praf. D'aia mai pluteşte câteodată în văzduh o pulbere boreală. A doua oară m-am îndrăgostit de un vers. Definitiv. Cred că e singurul stih din literatura română care poate împinge un poet pe marginea prăpastiei. Versul acela era, este şi va fi: "De plânge Demiurgos doar el aude plânsu-şi". Eu, dacă aş plânge, s-ar auzi, probabil, până în Hyperboreea. Numai că n-o să am vreodată şansa asta.

Pe Doamna Constanţa Buzea n-am văzut-o niciodată. O cunosc, însă, ca poetă, "De pe pământ". I-am trimis, cu ceva vreme în urmă, patru poezii, fără nici un rând însoţitor. Spre uimirea mea, Domnia Sa le-a publicat.

Asta a fost tot.

Ba nu. Mai e ceva: "Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată". (M. R.)

o scamă pe fluviu

cât vezi cu ochii

stângace animale sufleteşti

în derivă

larma lor adoră idei

zmălţuite în foc

şi ce trecere ce secere

se aprinde chivotul cu incunabule

ca un meteorit

într-un suflet topit

privirea ta

o acuarelă de codobatură-n zbor

dar pe cine lauzi

la miez de noapte

odată cu galioanele vremii

se duce şi caligrafia