Aud prietenii spunându-mi că încă mai e posibilă o schimbare fundamentală în ţara asta, că „uite, am fost în ianuarie în stradă şi i-am dat jos pe Boc şi guvernul lui“. Alţii, pe care presa nedrept îi etichetează drept căpşunari – băieţii plecaţi la studii au abdicat de mult de la ideea de a se mai întoarce –, îmi spun că, atunci când trec graniţa şi văd lipsa de autostrăzi, umilinţele la care sunt supuşi când trebuie să obţină un act, sărăcia de prin satele de baştină, le vine să dea foc la tot. Pentru că asta e, în opinia lor, soluţia. Singura soluţie.

Societatea civilă, dar şi unii politicieni au susţinut într-un fel ideea radicală de mai sus atunci când au afirmat că actuala clasă politică trebuie schimbată din temelii. Este o pornire bună, dar, în practică, o utopie. Fenomenul care împiedică o asemenea schimbare, ce ar avea impactul unei revoluţii similare cu cea din 1989, se numeşte traseism.

Politicienii se mişcă atât de repede dintr-un partid în altul, schimbarea culorii politice este într-atât de încetăţenită încât linia care desparte un partid de altul a devenit, pentru cetăţean, foarte subţire, aproape invizibilă. Nu mai ai timp să îţi focalizezi nemulţumirea sau indignarea asupra unui deputat dintr-o anumită circumscripţie pentru că a doua zi îl şi vezi plecând din partidul care a pierdut puterea înspre cel care a câştigat-o.

Spre exemplu, în legislatura 2008-2012, la capitolul plecări din partid, pe primul loc s-a situat PSD (32), urmat de PDL (28), PNL (21), UNPR (5), PC (2). La înregimentări, fruntaş a fost UNPR (35), urmat de PDL (18), PNL (11), PSD (8), PC (5). Unu din cinci parlamentari a schimbat partidul politic.

Asta după ce, în 2008, „Coaliţia pentru un Parlament curat“ a stabilit că aproape 100 de candidaţi de la PSD şi aproape 50 de la PDL nu întruneau criteriile de integritate morală, unul dintre cele mai importante f