( Continuare din episodul 15 )
După atâtea zile de mers cu trenul e o plăcere să stai cu mașina. Ai timp să vezi orașul. Stockholmul e un muzeu uriaș, permanent în construcție, iar Maine e un ghid minunat. Aici a fost asasinat premierul Olof Palme, acolo e Primăria, unde se decernează Nobelul, iată parcul Bellevue, pe acolo se ajunge la Palatul Regal... Lentoarea traficului ne dă răgaz nu doar să ascultăm povestea fiecărui loc, dar și să-l vizităm – dacă am vrea. Dar cine ar da aerul condiționat din mașină pe zăpușeala de afară?
Căldura asta mă nedumerește. Suntem într-o țară nordică; nu mă așteptam la zăpadă și viforniță, dar măcar răcoare să fie. Nu-i nicio adiere. În plus, e și seara, aproape șapte; la ora asta, în București soarele se predă, iar bucureștenii ies ca furnicile și umplu parcurile și terasele, mai ales Centrul Istoric, lăsând criza economică în ofsaid, la televizor. Amurgul ăsta nordic are ceva împotriva firii. E atât de anacronic și de fierbinte, iar lumina lui gălbuie, intensă, face orașul să pară frecat cu ou. Și noi ne târâm cu mașina prin maioneză. Dar unde sunt zăpezile de altadată? Dar cele trei covoare de răcoare ale laponei Enigel? Rigă Crypto, Rigă Crypto, na-ți-o rece că ți-am fript-o!
Helmer Olofsson conduce enervant de calm. Pornește mașina, mai ia o porție de zece metri, oprește, așteaptă cuminte. Nu intră în discuția noastră, nu se uită la noi, nu zâmbește, parcă nici nu respiră. Stă lipit de scaunul lui, încordat, cu un ochi la mașina din față și cu celălalt în oglinda retrovizoare, cu mâinile încleștate pe volan. Îmi vine să bag eu niște claxoane în locul lui, să bat cu pumnul în bord, să scot capul pe geam și să-i zic vreo două șoferului din față. Să dau niște flashuri, să pun mașina de-a curmezișul. Păi, așa se conduce, ca momâia? Fă-i, domnule, o fentă aluia din spate! Dă-te jos și arde-i un șpiț în por