Dintre toate figurile feminine ale antichităţii, cu sigurantă că cea care a primit cea mai multă atenţie din partea modernităţii este Cleopatra. În istoria cinematografiei personajul său ocupă un loc de cinste, făcându-şi strălucitoarea apariţie în nenumărate genuri, de la dramă la comedie, fiind alături de Iulius Caesar cel mai popular şi de succes personaj antic pe scena contemporană.

Încă din prima decadă a secolului al XX-lea apar periodic adaptări ale faimoaselor piese semnate de Shakespeare şi G.B. Shaw, dar nici satirele nu lipsesc. Anii ’20-’30 abundă diverse abordări ale personajului, mai ales în perioada interbelică. În epoca de glorie a filmului epic rulează cele mai notabile producţii. Puţin înainte de sfârşitul războiului apare producţia britanică Caesar and Cleopatra (1945), o adaptare a lui Shaw.

În Italia se ivesc filme de tradiţie neomitologică precum Serpent of the Nile (1953), Le legioni di Cleopatra (1959), Antonio e Cleopatra (1959). Blockbuster-ul absolut aparţine însă Hollywood-ului: versiunea din 1963, cu Elizabeth Taylor în rolul principal. În 1965 avem pe tărâm italian un sequel, Il figlio di Cleopatra (1965), care îl transformă pe fiul acesteia, Ptolemeu al XV-lea, într-un fel de Robin Hood egiptean. În următoarele două decenii se înmulţesc versiunile, dar şi ţarile care le produc. Exemple recente includ miniseria din 1999 sau comedia Asterix&Obelix: Mission Cleopatre (2002), după benzile desenate semnate de Rene Goscinny şi Albert Uderzo.

Ce au în comun toate aceste variante este că regina este reprezentată unui model corespunzător receptării Orientului de către Occident prin secolul al XIX-lea. Cleopatra, şi deci Egiptul şi Orientul, includ stereotipii precum extravaganţa, erotismul şi viciul. Regina devine un simbol al pasiunii, al hedonismului, al spiritului dionisiac, opus raţionalismului şi spiritului apolinic