Înainte cu patru zile să intrăm în anul în care vom aniversa 25 de ani de la Revoluţie, subiectul numărul unu în ceea ce priveşte relaţiile României cu Uniunea Europeană este din păcate pentru noi ridicarea restricţiilor de muncă în Marea Britanie pentru cetăţenii români de la 1 ianuarie 2014.

Din păcate nu pentru că nu am beneficiat la timp de dreptul la muncă şi în Marea Britanie ca în Franţa, Italia sau Spania - şi iată că încă o dată România şi surata el de subdezvoltare, Bulgaria, pătimesc soarta celor mai slabe ţări din UE - ci pentru că am ajuns să considerăm libertatea de a fi chelneri în pub-urile londoneze o mare realizare pentru România.

Acesta a fost proiectul României în 1989 sau în 2007? Ca după 25 de ani de la Revoluţie şi după 7 ani de la aderarea la UE să ajungă o ţară al cărei vis să fie libertatea cetăţenilor săi de a presta munci necalificate în Marea Britanie?

Pentru că şi până la 1 ianuarie 2014 firmele britanice care ţineau să angajeze români o puteau face, cu câteva bătăi de cap administrative.

Sunt zeci de mii de români care au plecat de la Bucureşti la Londra pe poziţii bune, chiar în City-ul londonez şi pentru care Uniunea Europeană a fost într-adevăr un avantaj. Sunt exemple de economişti care au făcut studiile la Bucureşti, au lucrat pentru bănci locale şi au fost angajaţi de sucursalele din Londra ale unor mari bănci de investiţii, sunt arhitecţi sau angajaţi în software. Pentru această categorie de angajaţi este de înţeles o căutare permanentă a performanţei, a unor joburi mai bine plătite şi până la urmă nevoia de a înainta în carieră, inclusiv prin a se expatria, uneori temporar.

Însă, în spatele acestui îndelung vaiet că Londra nu ne vrea şi că încearcă din toate puterile să amâne momentul intrării nerestricţionate pe piaţa muncii a românilor şi a bulgarilor, nimeni nu se întreabă: dar oare noi ca