Cine n-a auzit de Wiki- Leaks? Poate fi marca deceniului ce tocmai se încheie – deceniu al atentatelor, al incertitudinilor, al crizelor financiare, dar mai ales al comunicării Internet.

Circul mediatic stîrnit de aşazisele „revelaţii” politice, produse de întreprinderea cu numele de mai sus, a avut în America Latină şi mai ales în Brazilia un ecou extraordinar. Nu încape îndoială că următoarele (multe) săptămîni se vor afla aici sub semnul comentariilor produse de WikiLeaks, sorbite cu fervoare, difuzate cu şi mai mare fervoare. Într-un continent şi într-o ţară unde anti-americanismul reprezintă o stare permanentă de spirit, unde „intelighenţia” a fost educată decenii la rînd în ură faţă de imperialismul american, publicarea unor telegrame secrete e percepută categoric drept o gravă înfrîngere a Statelor Unite şi a politicii acestora. Fidel Castro afirma, nici mai mult nici mai puţin, că „WikiLeaks a îngenuncheat Statele Unite”; iar media de stînga din America de Sud execută continuu vocalize pe aceeaşi temă.

Pentru cel care ar avea curiozitatea de a citi cu atenţie textele descoperite de fizicianul australian Assange, patronul WikiLeaks, euforia antiamericană ar rămîne însă inexplicabilă: examinate chiar cu cea mai rea intenţie, miile de telegrame nu aduc absolut nimic inedit, nimic şocant în legătură cu politica Statelor Unite. Comunicările de natură confidenţialdiplomatică scoase la iveală nu contrazic prin nimic politica externă oficială a ţării, adică luările de poziţie ale Casei Albe şi ale Departamentului de Stat exprimate coram populo. Rareori s-a putut constata o sintonie mai adîncă între ceea ce diplomaţii afirmă în telegrame cifrate şi ceea ce guvernul respectiv anunţă apoi ca politică publică. Faptul că un oarecare şef de stat apare numit în respectivele telegrame „dictator”, „bufon” ori „zăpăcit” nu modifică în nici un fel p