Să fii noaptea pe la unu pe străzi în Bucureşti. Să conduci spre casă, singură în maşină. Să îţi faci bilanţul unei zile obositoare. Să asculţi o muzică. Să lucrezi la televiziune şi să îţi apară figura pe post de o bună bucată de timp.

Să auzi claxoane, deşi e unu noaptea. Să descoperi cu coada ochiului că unii se agită într-o maşină. Au nişte discuţii aprinse. Conturi de reglat între ei? Posibil. I s-a făcut unuia rău şi ceilalţi intră în panică? Şi mai posibil. Să aibă ceva de întrebat pe primul cetăţean costumat ori cu uniforma de pieton, ori cu cea de conducă tor auto fiindcă nu sunt de prin partea locului? Plauzibil de-a binelea. Să observi că agitaţia îţi este datorată. Să opreşti la stop şi maşina cu frământarea să oprească în paralel. Să fie imposibil să nu te uiţi, deoarece claxoanele şi agitaţia se intensifică. Să te gândeş ti totuşi că oamenii au probleme reale. Să te uiţi într-un târziu la cei care cer asta. Să vezi trei indivizi graşi delegându-l pe unul să comunice cu tine.

Alesul să îţi facă semn rulând mâna prin aer să deschizi puţin geamul să zică ceva. Să nu vrei, ascultai muzică. Să insiste cu privirea rugătoare. Să nu vrei, fiindcă ştii că multă lume are chef de glume la ora aia târzie. Şi glume proaste de obicei. Să mai claxoneze, ca şi cum e un caz de viaţă şi de moarte. Să priveş ti din nou, încercând să deduci care e de fapt starea de spirit. Să ţi se facă iar semn insistent să deschizi o clipă geamul. Să te gândeşti. Tot faptul descris să se consume în fracţiuni de secundă. Să nu ai timp nici să respiri de urgenţa pe care o reclamă cazul în speţă. Să insiste trei chelioşi, de vreo 40 de ani, galopând încet, dar sigur spre statutul de supraponderali, în toiul nopţii, să deschizi geamul, pentru că ceva trebuie spus. Să te gândeşti. Se poate să fie chiar un caz care necesită ajutorul. Se poate, de asemenea, să fie nişte