O fermecatoare istorie berlinezo-balcanica parcurgem in Zilele regelui * de Filip Florian: al doilea volum personal al unuia dintre cei mai pregnanti romancieri din generatia inca-tânara. Alaturi de Razvan Radulescu, Bogdan Popescu si regretatul Sorin Stoica, Filip Florian intra intr-un careu de asi al prozei careia ii spunem „ noua" din stricte necesitati de incadrare.

Fiindca, oricât ar parea de ciudat, exista critici literari pe care succesul unor scriitori autohtoni (tirajele mari si reeditarile, traducerile si lecturile in strainatate, premiile si bursele obtinute) ii irita. Pare ca acest succes – echivalat si când e cazul, si când nu e cazul cu facilitatea consumista – ii ocoleste; ca a fost obtinut si intretinut in afara ariei lor de acoperire. Prozatorii trebuie atunci readusi la ordine, facuti sa inteleaga ca „faima" lor e relativa si conditionata de verdictul nou al autoritatii critice. Ce am scris ieri in registru laudativ despre el sau ea, am scris ieri. Azi e azi si scriu altceva. Iar mâine… veti vedea mâine cum imi va fi cronica.

Dupa lectura primelor pagini din Zilele regelui, cititorii sunt captati si captivati, iar giruetele critice se vad obligate sa-si gaseasca un alt vânt potrivit pâna la tare. Pariul celei de-a doua carti a fost câstigat, intr-o maniera categorica, de Filip Florian. Prima jumatate a romanului sau e absolut splendida, iar fluctuatiile ulterioare ale tensiunii epico-lirice si finalul diminuat dau un roman perfectibil. Ecuatia valorica nu mai are insa necunoscute in cazul acestui prozator artist si meticulos, in filiatia lui Stefan Agopian si in sincronie cu o revelatie târzie a „optzecismului" ca Horia Ursu. Marca proprie a lui Filip Florian este luminozitatea cartii (difuzata din scriitura in atmosfera propriu-zisa a romanului), ce merge impreuna cu jubilatia elaborarii ei. La Agopian, stilul e un