Dupa '90 a fost reeditat dincolo si dincoace de Prut, s-au scris studii ambitioase si respectuoase despre scriitorul basarabean - cele mai multe blindeaza editia de acum -, insa incercarea de a fi readus in prim-planul prozei romanesti pare sortita esecului. Soarta lui C. Stere este aceea de a fi citat, dar nu si citit. Un laborios cercetator literar iesean, Victor Durnea, imi pune deodata in brate rodul muncii lui din ultimii ani: doua volume masive de C. Stere, Opere, continind romanul-fluviu In preajma revolutiei, editie ingrijita de domnia-sa; un prim volum monografic, De la Societatea Scriitorilor Romani la Uniunea Scriitorilor din Romania, cartein care reface istoria (centenara) a acestei organizatii de breasla. Le comentez rind pe rind fie si pentru faptul ca devenirea lui Stere, ca scriitor, a coincis, pentru citeva decenii, cu constituirea si impunerea pe scena publica a Societatii Scriitorilor, ambele intreprinderi deloc usoare, supuse unor succesive obstaculari, dar, pina la urma, iesind, ca sa zic asa, la liman. Pina a deveni personaj de roman - sau de memorii deghizate - adica pina spre virsta de 60 de ani -, Constantin Stere a avut o existenta parca anume menita a cadea sub pana unui romancier. I s-ar fi potrivit un Andre Maurois sau un Henry Troyat, care au romantat vietile unor figuri ilustre ale istoriei, literaturii, artei, in scrieri de-a dreptul fascinante, indeosebi pentru cititorii tineri (cum eram eu insumi cind le-am citit). Dar cum acestia n-aveau habar de aventura existentiala a acestui basarabean, surghiunit na Sibir si apoi intarat, a trebuit el insusi, inspre senectute, a pune mina pe condei si a-si nara odiseea. "A pune mina pe condei", vorba vine, in realitate - cum aflu din acribioasele note ale lui Victor Durnea - romancirul nu scria, stricto sensu, ci dicta unui stenograf. E de presupus ca avalansa lui cognitiva si imaginativa surcla