E destul de dificil, dar nu imposibil, să găsim o configuraţie a prozei de astăzi, cu romanul, ca de obicei, în prim-plan în preferinţele publicului şi atenţia criticii. Anii '90 au făcut să se vorbească despre un nou realism, cu capitole consistente extrase din episoadele postrevoluţionare, ca şi din istoria mică, privată a personajelor puse în pagină. În schimb, intervalul următor sparge şi fărâmiţează această schemă dominantă: urmărind debuturile din ultimii ani, observăm o diversificare a modelelor epice şi a proiectelor narative, numeroase ficţiuni alternative, auto-centrate, ireductibile la un numitor comun. Sorin Stoica, Florina Ilis, Lucian Dan Teodorovici, Bogdan Popescu, Ioana Bradea, Florin Lăzărescu, Filip Florian: autori din aceeaşi generaţie, dar atât de diferiţi ca tematică, problematică şi scriitură încât se poate spune că ei împart exclusiv momentul debutului editorial. Dincolo de amprenta personalităţii fiecărui scriitor, această dispersie se explică şi prin atomizarea societăţii noastre, sătulă de "indicaţii preţioase" şi principii unificatoare, ba chiar şi de regulile decenţei unui comportament public. Înţelegem cu greu un individ (şi atunci, în mod logic, şi un prozator) în afara codului pe care el l-a asumat şi în interiorul căruia evoluează. A-l aproxima şi judeca apelând la o normă unică e nu numai o eroare de adecvare, dar şi un lucru perfect inutil. Căci niciodată nu-i vom vedea pe fundamentalistul ortodoxist şi pe sfios-obraznicul partizan al toleranţei sexuale întâlnindu-se pe străzi nu pentru a se înjura şi lovi cu sete, ci pentru a se înfrăţi şi iubi. Epoca ştergerii diferenţelor a apus. Acum suntem în cea a sublinierii lor. E cheia în care poate fi citit şi romanul de debut al lui Adrian Schiop, pe bune/ pe invers, puţin comentat de critică şi, probabil, şi mai puţin rulat de un public mai larg. Luând în considerare şi faptul că protago