Alegerile europarlamentare şi apoi cele prezidenţiale reprezintă subiecte majore care se află constant în atenţia liderilor de partide, indiferent de poziţionarea pe eşichierul politic. La putere sau în opoziţie. Desigur, până la momentul confruntării propriu-zise se pot schimba multe lucruri, unele chiar în ziua votului, dar o radiografie de etapă poate dezvălui ce se petrece în laboratorul strategic de campanie al fiecărei grupări politice mânate de orgolii şi ambiţii prezidenţiale.

În principiu, în USL lucrurile par clare. În pofida unor pesedişti convinşi, dornici ca partidul lor să aibă un candidat propriu la prezidenţiale, Crin Antonescu crede în şansa sa şi este pregătit să şi-o joace până la capăt, chiar şi pe contul propriului partid. Aceasta chiar dacă PSD va decide, după ce se vor vedea efectele electorale ale iernii, să aibă propriul candidat la preşedinţia României.

Pe de altă parte, toate formaţiunile de dreapta doresc susţinerea unui singur candidat la alegerile prezidenţiale de anul viitor, mai puţin PDL, care face alegeri interne pentru a-şi desemna candidatul la Cotroceni. Aceasta este o decizie care boicotează practic orice negociere de coagulare a dreptei.

Este uşor de constatat că dacă partidele de dreapta ar fuziona, rezultatul în euroalegeri le-ar avantaja. Formaţiunile mici sunt cotate cu 5% şi sunt în pericol să nu treacă pragul. Unindu-şi forţele cu PDL care are 15%, ar putea avea mai mulţi aleşi în PE, iar partidele mici ar putea intra şi ele în PE. În acelaşi timp însă a intra în cursa pentru Cotroceni cu mai mulţi candidaţi ar însemna o diminuare a şanselor de victorie, din cauza divizării electoratului.

Analiştii susţin că nici PDL nu ar spune nu unei fuziuni, dar ar dori ca aceasta să se producă în jurul lui şi a candidatului său pentru Cotroceni. Numai că, în acest context, aceiaşi analişti consideră important pu