În „Celelalte poveşti de dragoste”, semnate de Lucian Dan Teodorovici (Editura Polirom), întâlnim un acelaşi personaj masculin, la diferite vârste.
Un bărbat ezitant şi fricos (ca toţi bărbaţii), pe care două femei, soţia şi amanta, şi-l dispută cu o anumită sportivitate a competiţiei sentimentale. Consoarta nu face scene când soţul amorezat de o alta pleacă într-o seară de acasă. „O noapte la hotel”, proza-pivot a cărţii, îi va pune faţă în faţă pe capul de familie care şi-a pierdut capul şi pe cea care a provocat dislocarea lui de pe orbita casnică.
Scenele dintre ei au firesc uman şi o complexitate a mişcărilor interioare. Bărbatul oftează, adânc, dar şi „cumva teatral”, vocea îi tremură. Iubita îi cere explicaţii pe care nu le poate da. Şi-a părăsit, acum, nevasta; dar se va întoarce la ea. Nu ştie de ce; sau ştie, dar nu e capabil să-şi exprime nici sentimentele, nici motivaţiile.
Tânăra şi frumoasa amantă preia iniţiativa, mai întâi culpabilizându-l, apoi explicându- l, ea, pe soţul confuz. Bărbatul de care s-a îndrăgostit. Dar care îşi iubeşte, totuşi, soţia şi copilul. Dar care ar vrea să trăiască din nou adevărata dragoste. Dar care nu ar renunţa, pentru aceasta, la familie.
Suntem în plină dialectică sentimentală, remarcabil condusă şi conturată, prin tuşe succesive, de către Lucian Dan Teodorovici. Fiindcă i-am citit toate cărţile, pot să compar şi să spun că aceasta este cea mai matură şi mai bine realizată artistic. Orice nuanţă contează, pe conturul viu al unei iubiri sau pe scheletul alteia.
Fiecare text din cele unsprezece poate fi citit şi înţeles autonom; dar poate fi şi raportat la ansamblul epic, ca o faţetă sau o vârstă a educaţiei sentimentale. Corespondenţele nefiind artificiale, puse cu mâna, ci apărând din rotirea aceleiaşi teme - dragostea - şi a două-trei personaje care o cau
