„Mentalităţile şi credinţele se propagă prin mecanismul contagiunii şi foarte puţin prin acela al raţionamentului...”
Concepţiile masei se stabilesc la cârciumă, prin afirmaţie, repetiţie şi contagiune. Contagiunea se propagă pe verticală, pornind de la păturile populare şi ajungând apoi şi la elite. Propagarea aceasta se produce prin forţa irezistibilă pe care o dă prestigiul. Iar prestigiul nu este altceva decât fascinaţia pe care o exercită asupra spiritului nostru o anumită persoană, o operă sau o doctrină. Fascinaţia are darul de-a paraliza, scrie acelaşi Le Bon, toate facultăţile noastre mentale (critice), "umplându-ne spiritul de uimire şi respect".
Vorbind despre mecanismele care contribuie la propagarea opiniilor şi duc la crearea unor curente, Le Bon avea în vedere mişcările muncitoreşti de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Observaţiile sale sunt însă valabile pentru orice fenomen de masă, inclusiv unul cultural. Accentul este pus pe două elemente, aparent contradictorii: locul de gestaţie a ideilor (cârciuma, lupanarul, la care s-a referit şi Eminescu în poezia "împărat şi proletar") şi prestigiul unui lider.
Dacă analizăm din acest punct de vedere fenomenul receptării operei lui Nichita Stănescu, vom putea trage concluzia că în cazul de faţă sunt îndeplinite ambele condiţii ale ipotezei avansate de Le Bon. Punctul de plecare al faimei sale de poet de geniu ar trebui căutat şi în "lupanar". După cum ar trebui căutat şi în tendinţa regimului de a impune un sistem propriu de valori.
Poet plin de har, fin psiholog, Nichita Stănescu a intuit cât se poate de clar acest mecanism al psihologiei masei şi l-a exploatat, cum altfel, decât în folosul său. Birtul, cârciuma gălăgioasă, au fost creuzetele unde au fermentat ideile şi, probabil, metaforele stănesciene.
Tot lupanarul a fost şi punctul de unde a început