În mod surprinzător, două dintre cele mai evitate cartiere din Ploieşti, locuite majoritar de romi, au şi o lungă tradiţie a numelui. Aceasta, pe de o parte, pentru că au fost cătune ce aparţineau iniţial altor localităţi, iar pe de altă parte pentru că, până în comunism, cartierele din Ploieşti erau organizate administrativ ca mahalale, arondate unor biserici cu vechime
Ca în multe alte oraşe din ţară, Ploieştiul a fost organizat administrativ sub formă de mahalale, cartiere bine delimitate, cu un anumit specific al locuitorilor şi al vieţii sociale, arondate unor biserici care le dădeau şi numele, Mahalaua Sfânta Vineri, astăzi zona de centru a oraşului, Mahalaua Maica Precista, zona centru şi o parte din actualul Mihai Bravu etc.
Treptat, şi din cauza sensului tot mai peiorativ al denumirii, dar şi pentru că nu se mai identificau cu periferia, mahalalele au devenit cartiere, botezate mai mult sau mai puţin inspirat, după punctele cardinale, Nord, Sud, ori evenimente istorice, Republicii, Mărăşeşti, Democraţiei etc.
Aşa se face că Mimiu şi Bereasca sunt printre puţinele cu o lungă tradiţie a numelui, iar poveştile din inima acestora, poate nu la fel de savuroase ca în „centru“, unde palpită de sute de ani, în ritm caragialesc, viaţa politică, administrativă şi socială, au ineditul lor incontestabil.
Cartierul Mimiu, Câmpul lui Mimis
La mijlocul secolului al XIX-lea, cartierul Mimiu din Ploieşti era un cătun ce aparţinea de comuna din apropiere, Tătărani. Potrivit informaţiilor adunate de Ioan Groşescu în „Mahalalele Ploieştilor“, spre deosebire de restul oraşului care era organizat şi administrativ în mahalale, Mimiu nu a avut de la început acest statut, de mahala a oraşului. Ceea ce nu a împiedicat ca, mai târziu, să devină efectiv şi să rămână o mahala periferică, rămasă în urma civilizaţiei, în special din cauza condiţiilor de trai.