Fotografiind, Mircea Struţeanu migăleşte lumi pe care altfel nu le-am vedea.

Mircea Struţeanu e un tânăr îndrăgostit de mersul pe munte sau prin sufletele altora. Omul are un soi de sfiiciune care ar putea să-i joace renghiuri astăzi, când bunele maniere sunt luate drept ifos, iar vorbitul la do de jos, drept handicap. Indiferent pe unde-l poartă paşii, cară cu el o trusă burduşită de scule. Când nu face escaladă, Mircea Struţeanu fotografiază. Asta nu înseamnă că apasă pe un buton, plecând apoi grăbit spre următoarea ţintă. Şi nici că fură o parte din sufletul celui fotografiat, cum cred şi astăzi unele triburi exotice. Fotografiind, Mircea Struţeanu migăleşte lumi pe care altfel nu le-am vedea. Fiecare instantaneu e rezultatul unei construcţii, fiecare chip se armonizează fără să ştie cu mediul în care a fost surprins. În spatele identităţii vizuale pluteşte un abur de mister, de inefabil, de poveste care încă nu şi-a depănat ultimele file.

Anul trecut, Mircea Struţeanu a început să colinde pe la uşile scriitorilor şi să le ceară timpul necesar unei şedinţe foto. Demersul arată simplu doar în aparenţă. În realitate, e greu al naibii. În primul rând, fiindcă scriitorul e hachiţos, se declară ocupat chiar şi când se uită cum se usucă vopseaua şi nu pare dispus să se despartă de nimbul genialităţii pe care şi-l potriveşte frumuşel pe pernă înainte de-a stinge veioza. În al doilea rând, fiindcă tinereţea te sileşte uneori să păstrezi distanţa faţă de cel pozat, oricât ţi-ar plăcea să te apropii şi să iscodeşti. În al treilea rând, fiindcă unii scriitori (tot oameni şi ei, la urma urmelor) au reţineri provocate de stângăcia în faţa camerei, de lipsa de fotogenie şi în general de tot ce-i face să-şi abandoneze postura obişnuită. Se ştie, e cel mai greu să rămâi natural când ţi se ordonă „Fii natural". Toate acestea au fost piedici pe care Mircea Struţeanu le-