An electoral fiind, vom avea parte de lupte politice pe toate fronturile, inclusiv pe cel al sondajelor de opinie. Nu mă refer la presupusele „ajustări" pe care ­le-ar face casele de sondaje, la cererea comanditarilor. În lipsa dovezilor, prefer să nu acuz. Evident, atunci când un partid nu depăşeşte, în decurs de un an, în nici unul dintre sondajele efectuate de opt case de sondaje diferite, valoarea de 2%, iar la a noua înregistrează 8% (cazul PUNR - IRSS), trebuie spus că lucrurile sunt dubioase.

Nu pot însă să nu observ că, sistematic, rezultatele unor institute de sondaje cu vechime pe piaţă sunt mai favorabile unor partide, de regulă celor care comandă sau care sunt apropiate acţionariatelor respectivelor agenţii. Explicaţia este însă mai subtilă decât simpla măsluire a cifrelor. Un exemplu în care am „încasat" personal efectele acestui tip de manipulare mi se pare edificator.

În campania pentru localele din 2004, institutul pe care-l conduceam, IMAS, a avut un contract de cercetare cu PSD, în baza căruia avea de efectuat trei sondaje privind intenţia de vot pentru funcţia de primar general, la interval de 10 zile între ele. Primul sondaj, la începutul campaniei, înregistra pentru cei doi candidaţi principali (Băsescu şi Geoană) scoruri cvasiegale (diferenţă mai mică decât marja de eroare). Următoarele două sondaje au indicat fiecare o creştere de câte 7-8 procente a intenţiei de vot pentru Băsescu, astfel încât, pe baza tendinţei indicate de serie, după ultimul sondaj, cu o săptămână înaintea alegerilor, se putea previziona victoria lui Băsescu din primul tur - ceea ce s-a şi întâmplat. Beneficiarul sondajului (organizaţia Bucureşti a PSD) a dat publicităţii primul sondaj, nu însă şi pe următoarele. În ochii mass-media şi ai publicului, institutul pe care-l conduceam a apărut drept cel care a indicat un scor de egalitate, în flagrantă contradicţ