In 13 decembrie s-au comemorat 22 de ani de la moartea poetului Nichita Stanescu, care, poate ca nimeni altul, si-a insusit invatatura de capatâi a actului de creatie. Ca si Eminescu in cadrul romantismului european, poate mai transant chiar, Nichita Stanescu nu seamana cu nimeni, apreciaza criticul literar Alexandru Condeescu: „Este propriul sau reper“. Nichita a stiut sa invete din istoria literaturii române si universale ca lucrul cel mai josnic pentru un poet este teama. Dupa ce a deprins acest adevar, s-a incumetat sa uite de el. Nichita a devenit un om liber, un poet suveran. Intr-o nota autobiografica hazlie, devenita celebra in timp, Nichita s-a autodeclarat repetent in clasa I primara. Atât de credibil a fost, incât si in momentul de fata, cititori mai mult sau mai putin avizati, elevi, studenti, profesori, continua sa creada ca Nichita a ramas repetent in clasa I. „Repetentia“ - pentru Nichita - era metafora intârzierii copilariei, refuzul de a-si lasa „gâtul de lebada... taiat dinspre firesc spre cuvinte“, drept care, mai târziu, a inventat „necuvintele“. In realitate, Nichita n-a ramas repetent niciodata. Prima revolutie a limbajului poetic Criticul literar Alexandru Condeescu - in volumul „Nichita Stanescu - Opera poetica“, aparut in Editura Humanitas (1999) - apreciaza ca opera lui Nichita reflecta in acelasi timp, in filigran, mitologia dramaticei experiente a artistului de geniu, vietuind in spatiul si timpul beznei si mizeriei totalitarismului postbelic românesc: „Cu fiecare volum al lui Nichita Stanescu s-a produs in literatura noastra o perpetua revolutie a limbajului poetic, in jurul cartilor sale dându-se o adevarata «batalie a (neo)modernitatii». Caci a face literatura autentica, a crea o poezie pura incepea sa echivaleze tot mai mult cu o rezistenta reala, lupta pierduta in afara mutându-se in interiorul fiecaruia. Universul imaginar al artei r