Istoria închisă în decembrie 1989 nu putea să rămână fără urmări în artă. Mult mai fluidă ca formă şi totuşi forţată în anumite graniţe în perioada comunistă, arta nouăzecistă se ridică în două direcţii. Anii care au urmat au decantat falii după falii, creând contextul unui paradox: arta urma să aibă cea mai dinamică evoluţie, marcată, însă, de cele mai abrupte prăpăstii.

Clădită pe ruptura dintre tradiţionalişti şi modernişti, accentuată la rândul ei de falia existentă între cei care formau Uniunea Artiştilor Plastici şi tinerii care contestau sistemul, arta postcomunistă a îmbrăţişat repede norma occidentală doar pentru a se lepăda de orice e românesc şi vechi. Asta a produs un contracurent, cel al ultratradiţionaliştilor şi din conflictul celor două tabere s-au ridicat artiştii contestatari. La rândul lor ei s-au duelat cu tehnicienii, cei care au adus noile media în artă. Aşa arată, pe scurt, tabloul rupturilor majore din artă în ultimii 23 de ani.

Un rol important, deloc de ignorat, în ultimul deceniu l-a jucat şi Institutul Cultural Român, a cărui mărire şi decădere a fost subiectul multor articole înflăcărate, luând partea vechiului sau noului director. Însă, când tocmai ne aşteptam ca lucrurile să se aşeze pe un anumit făgaş, pe fondul subfinanţării acute, se întrevăd mugurii unei noi rupturi: într-o mare de “posibilităţi” plutesc proiecte individuale care acum atomizează arta.

Generaţia în care occidentalizarea a devenit normă

Poate cea mai reprezentativă experienţă a rupturii post comuniste a trăit-o artistul Dumitru Gorzo, care la 37 de ani este la graniţa dintre generaţii, suficient de bătrân să fi fost tânăr şi răzvrătit în anii ’90, dar încă tânăr şi stăpân pe o formă de exprimare care defineşte o întreagă generaţie artistică.

“Imediat după revoluţie a apărut un trend excesiv de racordare. Erau două grupuri de