Stiti sentimentul ala cand te intorci intr-un restaurant si vezi ca felul tau de mancare favorit e mai mic decat data trecuta? Cand mai treci din nou, dupa cateva luni, si constati ca acelasi fel nu e doar mai mic, ci si lipsit de ingredientele mai scumpe? Cand treci din nou peste ceva vreme si constati ca acum chelnerul e altul, iar lumea, parca si ea, mai ciudata?
E o problema de standarde. Pastrarea lor e o meserie chiar mai delicata decat cea de bucatar. Pur si simplu iti trebuie disciplina de a ramane pana la capat fidel aceluiasi fel de a face lucrurile. Standardele n-au legatura cu pretul: chiar si un lucru ieftin si prost si le are pe ale sale. Inghetata pe care o vinde in satul meu comerciantul ambulant, din caruta, e formata in proportie covarsitoare din apa racita, cu ceva coloranti. Totusi, combinatia intre pret si surpriza de a vedea caruta pe ulita (vara, cand e caldura mai mare) face din ea un succes instantaneu. N-ar mai fi acelasi lucru daca omul ar sta la marginea drumului in fiecare zi. Si n-ar mai fi acelasi lucru daca ar costa 3 lei in loc de 1. Astea sunt standardele, si din ele picura succesul, ca din barbiile copiilor desculti care o cumpara...
Prin anii â70, compania Ford a scos un model pe numele sau Pinto. Defectul lui era simplu: lovit din spate, lua foc in cele mai multe cazuri, din cauza plasarii rezervorului de benzina. Chiar si pentru standardele vremii, asta era prea mult, iar firma s-a luptat ani buni cu imaginea proasta pe care masina asta i-a cauzat-o multi ani de la retragerea de pe piata... In aceeasi epoca, romanii incepeau sa construiasca branduri precum Ci-Co sau Tehnoton. La inceput ingredientele erau importate, iar sucul si televizoarele, bune. Cu timpul insa, diavolul si-a scos coada din detalii si-a inceput sa-i ispiteasca pe managerii vremii, mari cunoscatori ai principiului "merge si asa". Economiile facute
