Moştenirile genetice vin în pachete mici, uneori ascunse, ca nişte foiţe de ţigară din timpul primului război, când soldaţii căzuţi prizonieri făceau din ele scrisori, iar acestea, ajunse între degetele înmănuşate ale unor femei cu poşete minuscule, erau strânse cu grijă şi apoi ascunse în câte un volum de Eugène Sue. Evident, volumul ajungea în cele din urmă la buchiniştii de pe cheiurile Senei, de unde îl cumpăra invariabil un valah iubitor de cultură şi mai ales de mistere. Cum se întâmplă, n-ajungea să citească vreodată paginile, între timp îngălbenite, însă, într-o zi de noiembrie, descoperea, în fine, micul bilet. Şi abia de aici începea depresia, căci de fiecare dată, în fiecare Eugène Sue, cumpărat de la Paris, se întâmpla să existe câte o foiţă de ţigară cu acele cuvinte capabile să distrugă viaţa unui om sensibil. Mai contează ce scria pe biletul ăla? Întotdeauna era un mesaj sfâşietor, scris sub teroarea morţii şi a disperării pe care o dă intuiţia că urmele ţi se vor şterge de pe scoarţa plăpândă a pământului. Cam aşa, ca foiţa asta de ţigară, sunt şi moştenirile genetice, ascunse în carnea nevinovată şi în sângele înfierbântat de dorinţe. Caracterul este înnăscut. Ca pedagog o spun fără şovăire: există oameni pe care nu-i îmblânzeşte nicio educaţie, pe care nu-i îndulceşte mâna ocrotitoare. Educaţia acoperă urmele. Educaţia e esenţială. Dar nu face minuni. Astăzi m-am uitat la "We Need to Talk About Kevin", ecranizat de Lynne Ramsay, după romanul omonim al lui Lionel Shriver, un film puternic şi apăsător ca un limax strecurat pe trahee. O femeie naşte un copil cu minte monstruoasă, o fiinţă făcută din toate frustrările, violenţele şi neîmplinirile unor părinţi oarecare. Bineînţeles, încă din faza de embrion, stabileşte o relaţie freudiană cu mama lui, numai că o transformă într-o competiţie. Uitându-mă la filmul ăsta, n-am putut să nu mă gândesc la